Marele tabu istoric românesc este legat de crimele comise pe teritoriile României de către armata sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial și ulterior. Peste tot sunt monumente ale eroicilor soldați ai Armatei Roșii, dar nicăieri nu sunt menționate crimele lor împotriva românilor și a reprezentanților minorităților naționale (crime de război și crimele împotriva umanității, ca să nu mai vorbim despre crimele împotriva păcii). Furturi, jafuri, tîlhării, violuri, bătăi, torturi, răpiri, crime, execuții fără judecată, arestări, deplasări de populație – toate au fost puse la secret. Nici măcar după căderea comunismului de tip sovietic nu s-a spus adevărul. În manualele noastre de istorie au început chiar să apară referințe la crimele comise de armata română împotriva evreilor – ceea ce este perfect justificat! – dar nu găsești nimic despre crimele comise de sovietici în România Mare și în ”românia mică”.
Au trecut mai bine de optzeci de ani de cînd au început acele crime, iar această perioadă este cea mai potrivită despre a vorbi despre ele. Despre crimele comise de sovietici pe teritoriile românești între 1940 și 1945, precum și în următori ani, nu s-a putut vorbi, mai ales pentru că ”Aliații” occidentali nu aveau curajul să îl supere pe Stalin sau după aceea și să organizeze un proces al comunismului. Acum, începînd cu februarie 2022, după ce Vladimir Putin a dat ordinele ca Rusia să invadeze fosta republică sovietică Ucraina, întreaga comunitate internațională poate să vadă crime similare cu cele comise de armata sovietică începînd cu ultimatumul din iunie 1940. Atunci, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, care a fost o crimă împotriva păcii, trupele sovietice au invadat teritoriile românești din întreaga Basarabie și nordul Bucovinei. Coșmarul s-a repetat după ce soarta războiului s-a schimbat, începînd cu 1944.
Armata sovietică a comis crime în toate fostele state independente sau sovietice ocupate de naziști (Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina). Acolo, tragediile au fost duble: după ce trupele naziste au comis crime pe scară largă, sovieticii au comis și ei crime comparabile. Istoricii postbelici s-au concentrat aproape exclusiv pe crimele naziștilor, mai ales că o parte consistentă era legată de Holocaust. Apoi, au urmat crimele sovietice comise în România, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Austria, Germania. Sunt capitole care trebuie dezvoltate și corelate. În acest text mă voi concentra asupra crimelor comise în România și în teritoriile românești.
Nici măcar după ce la 23 august 1944 România a ieșit din alianța cu cel de-al Treilea Reich nu au încetat crimele. De cînd s-a produs lovitura de stat împotriva guvernului democratic rus din noiembrie 1917, bolșevicii/sovieticii au început să mintă, să înșele, să nu își respecte promisiunile. Chiar și lovitura de stat comisă împotriva celor care doborîseră regimul țarist și înfăptuiseră Revoluția a fost denumită Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Prima crimă de mari proporții comisă după ”întoarcerea armelor” a fost arestarea a sute de mii de soldați și ofițeri români și ducerea lor în Siberia. Armata română devenise aliată cu sovieticii, dar aceștia continuau să îi aresteze pe militarii români, care chipurile erau aliați, iar nimeni nu a mai știut de ei. Aceștia se adăugau sutelor de mii de prizonieri luați în timpul războiului și duși în Gulag, și împotriva cărora s-au comise crime de război, necercetate, pe care nimeni nu le-a adus în instanțe. Soarta românilor din Basarabia și nordul Bucovinei a fost și mai cruntă, pentru că acolo comunismul a început mai devreme și s-a terminat mai tîrziu. Foarte puțini dintre românii duși în Gulag au supraviețuit și s-au întors la căminele lor. Am scris pe larg despre aceste lucruri în cartea mea Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism, publicată la Polirom în 2017.
Un capitol aparte și ceva mai bine documentat istoriografic îl reprezintă deportarea sașilor și șvabilor din România în Siberia, Asia Centrală, în Gulag. Au fost deportate familii întregi, nu doar bărbații germani care fuseseră voluntari în Waffen SS, la fel cum s-a întîmplat cu populațiile germane din mai multe state ocupate de Armata Roșie.
Feministele contemporane și cei care cred în egalitatea dintre bărbați și femei militează împotriva discriminării, a violenței domestice și sexual harrassment. Și memoria lor este scurtă și selectivă. Nimeni nu își mai amintește de femeile din România (românce, unguroaice, evreice, germane ș.a.m.d.) violate, adesea de repetate ori (gang rape), bătute, jefuite, uneori în fața propriilor copii sau părinți ori soți, de către soldații sovietici. Este greu de făcut o statistică națională după atîtea decenii, dar au fost zeci de mii de violuri numai în orașele mari, iar nimeni nu avea cui și unde să se plîngă. La Cluj, care în momentul acela era încă sub ocupație maghiară, cînd au venit ”eliberatorii” sovietici a fost prăpăd. Bunica mea și surorile mai mari ale mamei mele (care era copilă) au scăpat pentru că au fost ascunse în propria lor casă în spatele unui zid fals, vreme de două săptămîni. În acea parte a familiei mele nu a existat niciodată vreo simpatie pentru ruși și sovietici (Armata Roșie era una multinațională, minoritățile fiind bine reprezentate, nu doar rușii au fost implicați).
A anchetat cineva moartea suspectă a lui Constantin Tănase, din august 1945?
Marele comedian a dispărut dintre noi după ce a recitat pe scenă următoarele versuri satirico-tragice: ”De la Nistru pân’ la Don / Davai ceas, davai palton / Davai casă şi moşie / Haraşo, tovărăşie!” În ”Actorul și sălbaticii”, filmul făcut în 1975 de către Manole Marcus, după un scenariu de Titus Popovici, este înfățișată atitudinea curajoasă a lui Constantin Tănase față de Adolf Hitler, legionari, hitleriști, dar nu a pățit nimic. Tănase a fost în continuare satiric, dar sovieticii nu tolerau așa ceva. Pînă să naționalizeze comuniștii români proprietățile au avut grijă sovieticii să jefuiască tot ce puteau. Apoi, au urmat uriașele despăgubiri de război plătite de România, căreia nu i s-a recunoscut statutul de cobeligeranță, precum și sovietizarea integrală a economiei.
Sunt nenumărate studii în ultimele decenii privitoare la crimele comise de către comuniștii români, despre sistemul concentraționar, procesele înscenate, crime, execuții în masă, dar prea puțin s-a scris despre faptul că toate acestea au fost făcute sub comanda și controlul sovieticilor din Armata Roșie, NKVD, GRU. Comisarii sovietici le ordonau torționarilor români ce și cum să acționeze, le organizau munca. După cum am mai scris, asta nu echivalează cu disculparea comuniștilor români criminali. Securitatea a fost un serviciu de poliție politică, analiza ei trebuie însă corelată cu studierea rolului pe care l-au avut NKVD/KGB și GRU în România. Cercetătorii arhivelor secrete comit eroarea de a citi literal ”textele” fabricate de poliția politică, de parcă ar fi documente istorice autentice. Ar trebui ca acestor personaje să le explice cineva cum i-au învățat sovieticii pe subordonații lor români marile lecții ale falsificării istorice, dezinformării, manipulării (cultura epocii digitale de tip fake news a fost inventată de serviciile secrete bolșevice și sovietice). Pînă în 1958, cînd principalul agent sovietic din România, Emil Bodnăraș, l-a convins pe tovarășul Nikita Hrușciov să retragă trupele sovietice din România, pe argumentul că totul este sub control, sovieticii au controlat totul. Cînd s-au retras sovieticii formal, pentru că agenții lor au continuat să fie infiltrați peste tot, au șters aproape totul în urma lor. Cam așa s-a întîmplat și după decembrie 1989 și în lunile care au urmat, iar amestecul sovietic a fost imposibil de dovedit (”au tras unii într-alții” a fost una dintre concluzii). Cu toate acestea, în fruntea statului și a numeroase instituții au continuat să fie agenții recrutați de sovietici în deceniile anterioare.
Dacă direcția de cercetare sugerată va fi luată în serios, nu va fi departe ziua în care vor fi demolate toate monumentele ridicate în cinstea ”eliberatorilor” sovietici din România. Am avut și noi momente de curaj după prăbușirea comunismului. Statuia lui Vladimir Ilici Lenin din fosta Piața Scînteii, în spatele căreia este enorma ”capodoperă” arhitectonică stalinistă, a fost demolată în urale. Avîntul revoluționar s-a oprit cînd s-a pus problema demolării celuilalt momument, cel al agenților cominterniști și sovietici care au condus România, cei care și-au trădat țara, denumit Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism. Pun pariu că sunt puțini aceia care știu numele ”eroilor” comuniști înmormîntați sau comemorați acolo, dar care au ordonat și coordonat crimele împotriva umanității, întreaga represiune din România vreme de decenii.
Presa românească extrem de ”politically correct” este orientată după semnalele primite de la NATO: nu încetează să vorbească despre crimele comise de ruși în Ucraina și bine face. Dar (aproape) nimeni nu a avut inițiativa de a vorbi despre crimele comise de trupele sovietice în România și în teritoriile românești ocupate de sovietici în timpul celui de-al doilea război mondial și după. Este o legătură care trebuie subliniată: rușii comit în continuare crime de război și crime împotriva umanității pentru că după al doilea război mondial și după prăbușirea comunismului nimeni nu i-a adus în fața tribunalelor internaționale. Chiar și acum va fi greu, pentru că ei nu le-au recunoscut niciodată.
