Alexandru Gussi: Memoria socială și istoria scrisă de istorici pot fi deopotrivă un prilej de întărire și unificare a comunității politice, de afirmare a unor valori, dar pot fi, pare că azi sunt precumpănitor, un instrument de negare a legitimității tuturor reperelor care ne ajută să fim împreună. În aceste condiții cum mai putem “ține împreună”, ca să preiau o întrebare specifică demersului autoarei Chantal Delsol, pe care ați prefațat-o și tradus-o la editura Spandugino (Sfârșitul Creștinătății. Inversiunea normativă și noul timp)?
Teodor Baconschi: Mă număr printre ”talibanii” antropologiei sacrului, așa că sunt convins că toate societățile se coagulează în jurul unui rit fondator, de natură sacrificială. Creștinismul a depășit tiparul antic, înlocuind prin Euharistie sacrificiile sângeroase ale politeismului civic imperial. Iar teologia Euharistiei creștine e cumva insurmontabilă: nu omul jertfește. Dumnezeu-Creatorul (al omului, dar și al grâului și viței-de-vie) se aduce pe Sine ca sacrificiu expiator. Din secolul IV d.Hr. și până azi, societățile civilizației euro-americane se axează pe acest sacrificiu. Metaforic vorbind, societățile noastre subzistă nu prin contract social, prin simplul instinct de conservare sau prin agregare spontană, ci grație acestui liant de profunzime: agapa creștină, reunirea ”a doi sau trei” în jurul lui Hristos Euharistic. Găsim aici ceva fundamental, dar și fundamental contra-intuitiv, așa că Modernitatea (adică revenirea la politeism) a tot încercat să aplice din nou logica mai “comercială” (do ut des) sau rațional-demonică a sacrificiului specific Legii Vechi: gnoze, secte iluminate, societăți secrete, cultul morții (care a culminat în cele două Războaie Mondiale) sau religia politică a democrației (în care ”demos”-ul este divinizat). Criza de identitate a Europei ține de renunțarea, prin secularizare, la Euharistie și acuză imposibilitatea de a consacra o altă formă sacrificială unanim acceptată. ”Inversiunea normativă” asupra căreia glosează magistral Chantal Delsol implică la fiecare pas uzurparea tiparelor creștine sub forme ”lumești”, denunțând ”parazitismul” erei moderne. De cinci secole, golim de transcendență metafizica religiei revelate și idolatrizăm conceptele teologice sub forma unor valori mundane, imanente. Tot de atunci, reinventăm societatea ca Biserică în care Dumnezeu – redus la scheme deiste sau agnostice – nu mai poate vorbi cu oamenii. Pendulăm între un neo-păgânism sceptic și un creștinism politic agonic. E foarte greu de spus dacă acest stadiu e terminal, sau intermediar. S-ar spune că ultima resursă apologetică pentru adevărul revelației creștine constă în evidența că ea poate fi deformată parodic, dar nu are cu ce să fie înlocuită.
Alexandru Gussi: Multe din conflictele culturale (sau așa-zis culturale, de fapt politice), multe afirmări ale unor identități nu ar mai suscita o contra-reacție dacă am înțelege, unii ar spune ne-am resemna cu ideea din cartea citată că “preceptele morale și viziunea noastră despre lume – cu tot cu locul nostru în această lume – sunt pe punctul de a se răsturna”. Deci asta ar ține de inevitabilul istoriei pe care o trăim. Dar această formă de revoluție cultural-politică e proprie tocmai (fostei?) Creștinătăți occidentale, mai bine de jumătate de lume privește acest spectacol sperând să profite de slăbirea comunităților politice naționale occidentale. Asta a încercat și Vladimir Putin, probabilul său eșec nu pare întru-totul liniștitor. Autocratul rus azi nu se confruntă cu o lume în care această revoluție cultural-politică a reușit, ba chiar se confruntă direct cu un popor, cel ucrainean, pentru care identitatea națională e primordială, un resort pe care revoluția culturală hiper-modernă îl delegitimează. Credeți că putem totuși învăța din istorie, măcar din marile drame cum este acest război, și această revoluție pe fond anti-iluministă și opusă moștenirii modernității politice, poate fi limitată la o evoluție, una rămasă în caracteristicile modernității?
Teodor Baconschi: Secolul 21 pare să confirme atât decesul raționalismul antropocentric din Epoca Luminilor, cât și eșecul globalizării, ca transfigurare liberală a vechiului tribalism, pe care schismele intra-creștine l-au resuscitat, deși mesajul Evangheliei rămâne universal. Mitologia ”satului planetar” (care, în anii 90, părea corolarul triumfal al unui ”sfârșit al istoriei”) s-a prăbușit între timp, inclusiv prin noile naționalisme europene și neo-conservatorismul american de tip ”Donald Trump”. Paradoxal sau nu, Uniunea Europeană – ai cărei Părinți Fondatori erau creștin-democrați – se apropie cel mai mult (dincolo de învelișul ei tehnocratic) de o ”cetate creștină fără frontiere”. Numai că l-a pierdut pe Dumnezeu pe drum. Or, cum remarca Berdiaev, tot ce nu-l are pe Dumnezeu în centru e provincial. Observăm îndurerați fatala provincializare a Uniunii Europene, care, uitând alfabetul creștin, nu mai știe să-și ”predice” valorile către ”toate neamurile”. Odată zguduit de revoluția copernicană, Occidentul a destituit ierarhia medievală, pierzând simultan suflul adevărului revelat. E clar că distrugerea vocației misionare a civilizației noastre atrage dreptatea socială fără să mai inspire sentimentul unui destin. În loc să convertească creștinismul în democrație și să-l exporte la pachet, Occidentul modern a introdus libertatea civică fără să-și mai respecte caracterul ”electiv”. De aici ura de sine a ideologiei Woke și furia iconoclastă a mișcării Cancel Culture. Egalizarea culturilor, după nivelarea anti-elitistă a societăților contemporane, nu poate duce la fraternitatea universală vizată de învățătura lui Iisus Hristos, ci la un bazar multicultural deloc funcțional și ipocrit. Pierzându-și ”catolicitatea”, Occidentul post-modern a devenit sanctuarul nihilist al unui adevăr proscris, deci incapabil să atragă spre sine restul umanității. Am putea spune că Occidentul are, în durata lungă, de ales între propria nouă evanghelizare și certitudinea extincției. “Suprematismul” occidental trebuie convertit în philoxenia, după arhetipul patriarhului Avraam, pentru că, altminteri, nu e decât o religie politică barbară, pe drept cuvânt contestată pretutindeni. Vedem cu toții, de peste 80 de zile, că suprematismul unei “lumi ruse”, formal ortodoxe, suscită numai moarte și repulsie, nicidecum vreo corecție metafizică salutară. S-ar spune că Putin moștenește o Rusie care s-a occidentalizat nu doar incomplet, ci și prea târziu. Nu poți restaura Vechiul Regim cu mijloacele fanatic-ideologice ale unor Revoluții avortate.
