Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare, pentru ca să fie auzit. Un nume al cărui sens, puțini, foarte puțini, îl înțelegeau înainte de 1989. Un nume care a schimbat viața familiei mele.
14 iulie 1947 – teribila înscenare de la Tămădău.
Se împlinesc azi 75 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment și este de datoria mea să-l fac cunoscut pentru ca tânăra generație să afle adevărata istorie a acestui neam:
“De-ar fi sa ne împărțim viața, amintirile, în capitol, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădau”. Știam, eram convinsă că tatăl meu, cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Sugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții (care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și a rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era sa o vezi pe marea si frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât si gardiencele ce ascultau la ușa și se uitau prin vizetă, cereau: “mai zi o data, doamna artistă”.
O prietenă din generația tânără mi-a spus: “De ce nu povestiți mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care ați fost considerată “fiica trădătorului Ilie Lazar” și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la părinții noștri că această diabolică capcană a Securității a fost pretextul desființării PNT, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, știu doar ce au învățat la școala din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric si din filme, care încercau sa murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam.”
Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii daca nu ar exista si amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte. Există în presa vremii, există dosare de ancheta, cu adevăruri și minciuni, există descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele si suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, există istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie sa rămână în știința și conștiința generațiilor ce vin. Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi si pseudo eroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, ma întreb : “ Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele in contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place sa fie uitat?”
S-a străduit neobositul Cici Ioanițoiu, s-au străduit redactorii de la “Memoria”, s-au publicat cărți ce au însemnat capătul cumplitei nopți. Dar există oare preoți care să dea canon, spre cunoaștere și ispășire, acolo unde mai există conștiință, lectura acestor amintiri ? In anul 1964, tatăl meu ieși din închisoare, dupa 17 ani, văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca in America, ca ”să-și salveze averile” (aproape toti erau săraci) și să ”trădeze țara”, spunea cu amărăciune : “Noi am fost trimiși în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în țară nu se mai putea face nimic” Cel care a făcut filmul cunoștea și oamenii, și realitățile, dar, ori a considerat o tragedie naționala, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o faca.
“Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740 “Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători și de spioni, organizație împotriva regimului democratic și independent de stat a României..”, la pagina 741 scrie “..îndemnul cercurilor imperialiste americane și engleze a determinat pe Maniu și conducerea PNT să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo cu ajutorul si la adăpostul imperialiștilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea, să declanșeze războiul civil si să conducă acțiuni de spionaj și diversiune în tară. Datorită vigilentei MAI, trădătorii au fost prinși și arestați.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndraznit să le pronunțe, să zăbovească îndelungat și să culeagă foloase materiale în “lumea imperialista”.
Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tamadau?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluta Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Poștei, nr. 2, Romiți Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe daca nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache si Carandino. “Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “și eu am părinții bătrâni la Copalnic Mănăștur și nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luam rămas bun. După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeana o relatare elogioasă despre șoferii Steanta si Paleacu, care fuseseră si ei “deținuți” și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit în 1964, că cei doi “șoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, dacă trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic. Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit si o condamnare administrative de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală, că este în viață și are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga și cânta. Acolo a întâlnit deținuți mai tineri, care erau de mai demult la muncă. Și le-a povestit, și le-a tot povestit, ca să știe și tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic : “Da’ de ce ați venit la pușcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?”; “Pâi, pe mine Șeful m-a trimis peste ocean” a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâția ani în magaziile pușcăriilor prin care trecuse, Râmnicu-Sărat, Galați, Sighet, Malmaison, au văzut zdrențe cu miros de putred și un tânăr machedon a spus celorlalți “Uite, să nu-l lăsăm în zdrențe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele și să-i facem ca la noi, “cămașa mirelui”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic și neputincios, tata a fost dus la infirmerie unde avea sa-l îngrijească cel care a fost soțul meu, Ioan Gherasim, și care l-a îngrijit si–n ultimele clipe ale vieții, până în 1976.
Mama rămăsese închisă în dormitor păzită de doi securiști, apoi arestată și ea. Eu am plecat la Copalnic-Manaștur, la bunicii mei, și pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, ca în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanțuri. Așa s-a încheiat tinerețea mea. In martie 1949 aveam sa fim alungați și din casa strămoșească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credința, nici speranța, nici dragostea celor ce ne cunoșteau. Domnul fie laudat.
Afirmațiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit și am văzut multe, știu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute in 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verișoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoți mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-și amintea cum o grămadă de securiști stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilați în păpușoi, așteptând să vina avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, și cum i-au prins vitejește; dar avionul despre care Iuliu Maniu știa că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vlăduț Hațeganu, care făcuse legătură cu piloții. El spunea: ”De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu știa că este folosit cu un anume scop?”
Când venise Romiți Boilă cu dispoziție din partea șefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uși, și știu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconița cu Maica Domnului, căci eu i-am spus : “Ea să-ți conducă drumul unde va ști Ea” Si când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afara din barou, și și-a sfârșit viața ca dulgher. Cine-l mai pomenește dintre cei ce am rămas în viață, ce vitejește s-a purtat acest om, atunci când atâția oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?
Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniți și recunoscători, datori suntem a învăța pe urmași, că aici sub aceasta glie, zac eroi!“
Lia Lazăr Gherasim
Material scris in iunie 1998, cu 3 luni înainte de trecerea sa la cele veșnice.
