În prima parte am încercat să argumentez că publicarea unor pre-proiecte de legi referitoare la siguranța națională a demonstrat existența unei falii intra-sistem și a agravat probabil iremediabil criza de încredere între societate și ceea ce pentru facilitate vom numi regimul Iohannis. Am plecat de la reacția autorităților, discursurile șefului Statului și ale directorului SRI, pentru a sublinia faptul că, dincolo de instrumentalizarea politică a dezvăluirilor de presă, e suficient “materialul clientului” pentru a vedea gravitatea crizei. Care e una în desfășurare pentru că atmosfera creată va face foarte costisitoare politic o încercare venită din aceleași zone de a promova fie și necesare schimbări în acest domeniu sensibil.
O criză de încredere acutizată nu poate fi depășită decât în urma unor demisii, schimbări de arhitectură a puterii, schimbări de algoritm politic. Nimic din acestea nu s-a întâmplat dintr-un motiv simplu: coaliția Iohannis-PSD, la care PNL rămâne doar o anexă indispensabilă, e într-un echilibru precar. Trece legi, guvernează, dar nu poate gestiona o criză care nu e numai a coaliției în sine, ci e legată de frustrarea politico-civică a celor care l-au votat pe Iohannis în logica unui antipesedism radical și s-au trezit cu o înfrățire cu “pesedeul”.
Este deci o mai veche criză între Iohannis și baza sa electorală, criză care e distinctă, deși influențează, raportul între coaliția guvernamentală și societate. Iohannis, cel din al doilea mandat, nu mai are, ca și Traian Băsescu într-un moment similar, aceeași grijă pentru raportul cu electoratul său, trebuind să dea prioritate asumării guvernării și păstrării coaliției. Putem compara alianța cu PSD cu momentul curbelor de sacrificiu din vara lui 2010. În 2010 era vorba de o criză financiară globală care se invitase și în România, la sfârșitul lui noiembrie 2021 guvernul Ciucă și chemarea PSD la guvernare se petreceau când norii negri ai războiului se adunaseră deasupra zonei. Chiar dacă războiul propriu-zis nu se declanșase, deja credibilitatea guvernării Iohannis-PNL era prea fragilă ca să-și permită un PSD, cu forța sa teritorială și mediatică, cu populismul său, în opoziție.
Iohannis a continuat să păstreze esențialul puterii, poate chiar și-a mărit influența în momentul declanșării războiului, când atribuțiile sale la nivelul securității naționale și a politicii externe au redevenit centrale. La asta se adaugă faptul că riscul crizei economico-financiare poate fi îndepărtat datorită instituțiilor europene, acestea acționând mai mult ca niciodată conform imperativului geopolitic.
Astfel regimul Iohannis s-a re-prezidențializat chiar când era mai puțin popular. Nu-l așteaptă noi alegeri prezidențiale, dar impopularitatea nu numai că-i limitează capacitatea de a-și impune un succesor, dar face ca perspectiva scăderii puterii efective înainte de finalul mandatului să fie și mai palpabilă. Ești azi la un maxim al puterii, poți pierde aproape totul chiar a doua zi, exemplul Traian Băsescu din 2012 e ilustrativ.
Președintele Iohannis a fost de mai departe, de mai de aproape, un spectator al măririi și decăderii predecesorului său, nu vrea să repete greșelile acestuia, știe cât de greu e să-ți pregătești o succesiune, ce pericol e să ai PSD-ul în opoziție. Știe și că populația este în căutare de țapi ispășitori, nu acceptă nuanțele, nu vrea să înțeleagă dificultatea guvernării sau a crizelor: e majoritar o consumatoare de speranțe deșarte. După ce chiar tu le-ai speculat, nu trebuie să te mire că o fac alții împotriva ta.
Contrastul între puterea acumulată și lipsa de popularitate e deci o cheie esențială a contextului actual și a reacției la diverse crize reale sau potențiale. Plagiatul tezei premierului Ciucă putea declanșa o criză în coaliție și o criză guvernamentală. A fost asumat un cost important de imagine de către toți actorii guvernamentali, inclusiv de PSD, dar mai ales de Iohannis ca principal titular al puterii. Și asta tocmai pentru că e o arhitectură politică fragilă. Combinația riscului de conflict armat chiar pe teritoriul României cu situația economico-socială, cu inflația și tensiunile sociale care vin, pun întregul regim la încercare. Nu este aici vorba de încercări de a scuza erori majore ale actualei puteri, dar ele trebuie puse în context. Exploatarea lor cinică, neținând cont de acest context, produce o orbire mai rea chiar decât răul combătut.
Adevărul este că acest context obligă actorii puterii să facă multe gesturi din categoria celor “impuse”, exemplul recent al creșterii unor taxe și impozite e grăitor. El arată că, pe de o parte, nu există capacitatea de a înfrunta opinia publică și de a lua și mai multe decizii nepopulare sau dificile (spre exemplu scăderea numărului de bugetari), pe de altă parte faptul că degradarea finanțelor publice împinge către unele decizii nepopulare. În perspectivă există un cost net la nivel de popularitate, combinat cu jumătățile de măsură care nu rezolvă problemele, deci perspectiva unor alte măsuri devine inevitabilă.
Aici pot interveni “serviciile”. Din această perspectivă putem înțelege de ce rolul lor crește cu fiecare criză atâta vreme cât personalul politic e din ce în ce mai incompetent. Aceste “servicii”, sau cel puțin părți din ele, i-au demonstrat de opt ani lui Iohannis capacitatea lor de a te ajuta, poate chiar de a te salva, atât instituțional cât și politic.
Atunci când aparent nu au făcut-o destul de bine, la alegerile parlamentare din 2016, a căzut marele cap al prim-adjunctului SRI, Florian Coldea, cea mai spectaculoasă demitere din istoria președinției Iohannis. Putem deci deduce că în timp s-a creat nu numai o încredere, cu excepția menționată, nu numai o dependență, ci probabil o realitate simbiotică ce definește regimul Iohannis. Opacitatea mecanismelor sale interne de funcționare ne împinge către această ipoteză. Iar faptul că cele zece pre-proiecte referitoare la siguranța națională au fost redactate tot în această zonă opacă, dar vizibilă prin dezvăluirile G4Media, o întărește.
Faptul că realitatea unei de-democratizări și unei militarizări a regimului este expusă public cu o mult mai mare insistență ca în trecut e lăudabil. Dar există riscul real al diminuării capacității explicative a realităților românești plecând de la această ipoteză prin super-politizarea ei. Dacă devine o simplă armă anti-Ioahnnis pentru o luptă între grupări care vor să pregătească succesiunea acestuia, nu am rezolvat nimic, mai ales că aceste grupări pot fi din aceeași zonă. [1]
Dincolo de această luptă, care nu mai e surdă, avem și partidele de opoziție, acestea se pot legitima ca fiind anti-sistem datorită unei astfel de crize. Cere este însă credibilitatea lor pe acest subiect? Problema credibilității este aici centrală, după ce am admis gravitatea dezvăluirilor pentru Iohannis și pentru imaginea statului român în general, se pune întrebarea: ce este cu adevărat nou în această poveste? Cred că pentru orice analist atent, nimic substanțial. Era suficient să privești la supra-realistul joc al șefului statului cu numirea/demiterea președinților PNL ca să te lămurești.
Sigur, la nivel de imagine, la nivel de argumente pentru ipoteza enunțată mai sus, e un moment important. Lucrări academice se vor scrie mai ușor, cu surse primare mai importante. Dar, pe fond, nu este decât o ocazie de a pune degetul pe rană. Nu-i puțin lucru, dar asta convoacă problema credibilității, problema ascunderii acestei dimensiuni când ne convine, și denunțarea ei când ne convine mai puțin.
Discursurile inflamate, fără nuanțe, fac mai mult rău decât bine înțelegerii situației, găsirii unor soluții colective raționale. Maniheismul, viziunea alb-negru, sunt poate bune când pleci la război, nu și când cauți soluții pentru comunitatea ta politică, atunci ele nu pot fi decât rezultatul unui neplăcut compromis. În primul rând, inflamarea e criticabilă în actualul context geopolitic, faptul că acest argument e utilizat de cei aflați în offside nu golește de realitatea de substanța ei. Dramatismul acestui context, combinat cu supra-interpretările, exagerările, instrumentalizările politice, nu fac decât să limiteze zona opiniei publice asupra căreia dezvăluirile au un impact în sensul unei mai mari lucidități colective. În al doilea rând, și asta e cel mai grav, se încurajează utopia implicită a unei Românii în care influența serviciilor secrete și a rețelelor lor, atât de prezente la nivel politic, mediatic, economic, poate dispărea peste noapte.
Acea Românie nu mai e posibilă de mult, unii cred că nu a fost niciodată posibilă după 1989. Deocamdată plecăm de la această Românie, așa cum este ea, a nuanțelor nu de gri, ci de kaki. Aici e raportul de forțe, cam la asta se reduce pluralismul nostru partizan. Dacă el e tradus în realitatea simbolică ca fiind o luptă între bine și rău, eventual cu majuscule, atunci intrăm pe tărâmul publicității și marketingului politic, acolo unde rolul binelui e dat oricărui actor, în funcție de contracte.
Asta nu înseamnă deloc că trebuie relativizată gravitatea situației. Dar faptul că nu e nouă e important pentru a o defini corect, pentru a face nuanțele necesare. Moștenirea unei culturi instituționale legate de perioada comunistă e o realitate în statul român al anului 2022, însă ideea că actualele servicii sunt la un pas, legislativ, să devină o nouă Securitate, e falsă.
Riscurile sunt majore, însă nici ele nu sunt noi. Nu mai putem vorbi despre derapaje, ci despre banalitatea unui regim politic care, din 1990, la adăpostul opacității sale, a încurajat militarizarea, a încurajat spiritul anti-democratic, a încurajat forme de prostie instituționalizată. Toate acestea au ca rezultat, printre altele, cele zece proiecte de legi, dar și modul cum au ajuns ele la public.
Această relație între opacitate, militarizare și incompetență la cele mai înalte niveluri politice și instituționale a devenit o caracteristică recunoscută a actualului regim. Una analizată la nivel academic și jurnalistic, cel mai cunoscut exemplu este cel al investigațiilor Emiliei Șercan. [2] Noi publicăm alăturat una din analizele mai vechi, dar rămasă perfect valabilă, a profesorului Marian Zulean, care este și autorul articolului cu titlul memorabil “Prostia-un risc la adresa securității naționale”[3]. Iată și un pasaj semnificativ dintr-un interviu al acestuia din 2020:
Nevoia obiectiva de “școlire” a civililor in probleme strategice a devenit un instrument de influențare si chiar de structurare a unor grupuri de interese. Mai mult, prin acele doctorate militare si certificate s-au creat rețele de putere situate deasupra legii. Cazul Gabriel Oprea este de notorietate.
Sa ne uitam doar la doctoranzii coordonați de Oprea, intr-una din cele doua scoli doctorale înființate de el, cea de la Academia de Politie si cea de la Academia de Informații: directori SRI (Radu Timofte), adjuncți ai directorului SRI (Dumitru Zamfir, Ionel Marin și Florian Coldea), procurori generali (Bogdan Licu), miniștri, consilieri prezidențiali, primari. Astfel, instituțiile îndrituite sa lupte cu corupția devin parte a problemei si nu soluția.[4]
Degetul pe rană este deci pus de mult, iar acesta este numai un exemplu. E însă unul important pentru că observațiile profesorului Marian Zulean implică una din problemele centrale ale militarizării regimului: faptul că a fost încurajată și a profitat de politicile de combatere a corupției. Implicit și de legitimarea europeană pe care îl avea și îl are acest necesar proces. Ce dovadă mai bună că orice analiză simplist-maniheistă împiedică înțelegerea complexității situației! Și asta cu atât mai mult cu cât această militarizare a rămas la cote înalte și după ce “lupta” împotriva corupției s-a cam stins. Precedentul DNA-Morar arătase totuși că era posibilă o încercare de a combate corupția cu mijloacele aparatului judiciar, chiar dacă era cantitativ vorbind mai puțin spectaculos.
Iohannis nu este deci vinovat de această realitate, a moștenit-o, când a devenit președinte a trebuit el însuși să se adapteze. Totuși, după acești ani nu putem să nu-l vedem ca fiind el însuși produsul acestei conjuncturi politice rezultată din supradimesionarea rolului serviciilor, inclusiv ca urmare a implicării acestora în combaterea corupției. Dar puterea Iohannis-PNL nu a găsit altă soluție decât să lase lupta anticorupție în moarte clinică, fără însă măcar a limita rolul serviciilor. Acestea au rămas cu o parte din producția de dosare pe stoc, capacitatea lor de influență rămâne enormă, cu sau fără noile legi. În plus, este evident că actualul aranjament informal îi avantajează pe mulți din sistem.
În acest moment obiectivul societății civile nu poate fi blocarea unor noi legi, ci reluarea întregului proces astfel încât proiectele să răspundă temerilor și criticilor exprimate public, dar și declarațiilor date recent de la cel mai înalt nivel al statului. Actuala criză de încredere e greu de depășit, dar măcar poate fi manageriată mai bine. E nevoie de o serie de garanții credibile, de competența asigurată de o expertiză internă și internațională, cel puțin la nivel european, e nevoie de transparență, de consultarea organizațiilor civice înainte ca astfel de legi să fie asumate de Executiv. Apoi în Parlament va fi un moment al adevărului, atât pentru putere, cât și pentru opoziție, cu toate riscurile pe care acest adevăr îl poate ascunde Asta atât la a nivelul sincerității dorinței de a face efectiv controlul civil asupra acestor servicii, cât și la acela al competenței diverșilor decidenți. Dar dacă această criză în desfășurare nu va duce decât la blocarea legilor respective, atunci e clar că victoria va fi a celor mai conservatori din sistem.
NOTE
[1] Îmi permit să subliniez asta cu atât mai mult cu cât am vorbit despre subiectul militarizării regimului Iohannis înainte de insistenta utilizare politică a acestei teme: https://spotmedia.ro/stiri/politica/presedintia-lui-iohannis-a-ajuns-la-un-maxim-de-opacitate-si-militarizare-usr-plus-a-acceptat-rolul-de-idiot-util-aur-castiga-mai-mult-interviu
[2] Sunt semnificative pentru materia acestui articol investigațiile Emiliei Șercan care au privit Academia de Științe a Securității Naționale, vezi https://pressone.ro/stalpii-societatii-cine-sunt-membrii-academiei-de-stiinte-ale-securitatii-nationale, suspiciunea de plagiat a tezei Laurei Codruța Kovesi, vezi https://pressone.ro/teza-de-doctorat-a-laurei-codruta-kovesi-suspiciuni-omisiuni-greseli, sau cazuri mai actuale, inclusiv cel al plagiatului actualului prim-ministru: https://pressone.ro/favorizarea-plagiatorului-trei-blaturi-facute-in-instanta-de-ministerul-condus-de-sorin-cimpeanu-cu-plagiatorii-vip, https://pressone.ro/premierul-nicolae-ciuca-a-plagiat-in-teza-de-doctorat-printre-sursele-copiate-se-numara-alte-doua-teze-de-doctorat.
[3] https://www.contributors.ro/prostia-un-risc-la-adresa-securitații-naționale/
[4] https://ziare.com/gabriel-oprea/dna/impostura-academica-retelele-de-influenta-capturarea-si-vulnerabilizarea-statului-intr-un-context-global-complicat-1650376
„…a încurajat militarizarea, a încurajat spiritul anti-democratic, a încurajat forme de prostie instituționalizată…”____–-____modalitatea si mentalitatea regimurilor discretionare(autoritare, dictatoriale) din Africa si America de Sud(si Centrala*), care se topesc, incet-incet, , claws hohan si ciracii, preiau modelul…Iar aceasta pentru ca ei sunt infiltrarile la varf ale fostei nomenclaturi si securitati si nu pot supune(si exploata ) poporul decat prin mentinerea terorii psihologice asupra maselor, evident simbolizata de armata si de servicii, acest heving este mana-in-mana cu hohanis, practic Romania nu a fost niciodata mai mafiotizata ca azi, cand -ceve de neimaginat!- toate partidele mari(duJmani, prin definitie) , s-au infratit exact sub aripa pres-edintelui, care „ura” cel mai mult, pesedeul…Cea ce este la fel de semnificativ, este faptul ca desi republica semiprezidentiala, totusi puterea suprema o are-pres-edintele, si chiar si acest individ declasat( hohani) a avut-o , insa a vandut-o pe bucati, contra „dreptului”de a se plimba prin lume**, prin statiuni**, si saptamanal prin statiunile montane romanesti , plus ca era cat pe aci sa se pricopseasca si cu aeronava prezidentiala, la cerere!!!( taxi-pentru el) in sfarsit, individul a dat lovitura dupa lovitura tarii, insasi numarul de prim-ministri pe care i-a schimbat este semnificativ, cel putin 5 , (17-incepand cu 2010) , in timp ce mult mai saraca si mai disciplinata si prospera tara vecina, Ungaria , are acelasi pm de 12 ani, in timp ce la noi- cum am zis- s-au schimbat cel putin 17, cea ce vorbeste -automat- de STABILITATEA POLITICA, invocata de acest ras de pres-edinte, cand este vorba de a-i salva pielea noului parazit (genetic), ajuns pm, si care -garantat- nu are nicio idee despre munca, eficienta, etc., asta este din tata-n fiu, parazit, pana si izmenele de pe el au fost platite de stat (adica din banii celor ce muncesc)…Situatia(chiar mascata si camuflata) este groaznica, asa ca rezolvarea nu poate fi decat prin masuri radicale, desfintarea armatei(de ce am mai intrat in NATO???), parlament de max. 100 membri, apoi max. 10 judete, desfintarea(NU impozitarea!) pensiilor speciale, consecutiv cu recuperarea miliardelor deja „distribuite”, pentru ca colectantii stiau ca primesc foloase NECUVENITE, si alte multe masuri deja enuntate, iar in varf la toate , intoarcerea la Monarhie(prin Casa Regala de Armor), singura garantie (istorica si la zi) a stabilitatii politice si a cursivitatii -in executie- a proiectelor nationale, pe decade…(* garantat, sunt cateva tari in Africa, unde se traieste mai bine decat in Romania, asa cum avem tari de exceptie pe continetul sud-central american, precum Uruguay si extraordinara tara Costa Rica, care DE PESTE 70 ANI A DESFIINTAT armata, iar banii au fost redistributi in sanatate si educatie, de unde si CIA(USA) considera ca , Costa Rica este cea mai buna tara, incepand cu Alaska, pana, jos, la Tara de Foc…///