Elita britanică e șocată de faptul că un concert punk-rock antisemit și cu apeluri la genocid antiisraelian a putut fi transmis live de BBC. Până și premierul de stânga al Marii Britanii, Starmer, a condamnat și concertul, și transmisia lui. Cum s-a ajuns aici? Nu e BBC un post progresist? Ce l-a apucat?
De unde ne-au năpădit mișcările și regimurile extremiste care ne dau de furcă în Europa și SUA? E un fenomen nou, de care nu știm să ne apărăm? Sau nu știm, deși e vechi?
”Nu e nimic nou sub soare”, ne învață Ecleziastul. O fi, poate, deasupra lui. Dar noi, oamenii, sub soare suntem. La fel și societățile noastre. În care extremismul cel mai abject și violent se manifestă uneori în cel mai inocent veșmânt și în odăjdiile cele mai nevinovate, înșelându-ne din cele mai vechi timpuri precara și intermitenta vigilență.
În anii 30, ”progresul” și ”iluminismul” eșuaseră în antisemitism, cuzism, nazism și legionarism. Se credea că rasismul și antisemitismul ar fi cuceriri științifice moderne, care aveau să ducă lumea înainte, scoțând-o dintr-un prezent minabil și mizerabil, care ar fi urmat să cedeze unui viitor ”mai bun”, fără evrei. Că acest ”viitor” a naufragiat în Holocaust, se știe. Nici luminosul viitor comunist nu s-a dovedit mult mai bun. Doctrina marxistă, și ea antisemită, era clară: clasa muncitoare era considerată ”cea mai înaintată a orânduirii noastre”, partidul comunist fiind, potrivit mincinoșilor săi doctrinari , organizația celor ”mai înaintaţi şi mai activi oameni ai muncii”. Înaintați? Înaintată? În raport cu ce și cu cine? Cu restul unei societăți considerate ”înapoiate”, pentru că nu progresase ”destul”. Pentru că reprezenta un prezent dezolant, care trebuia să cedeze, sub conducerea partidului, unui viitor luminos. În Occident, mișcarea woke exact același lucru se vrea: expresia progresului, în raport cu un trecut malign și rușinos, colonialist, imperialist, rasist al SUA și al Vestului.
Față de acest prezent, progresiștii, stânga în ansamblul ei, cârtesc practic, fără oprire. Politica partidului democrat de peste ocean, de la socialistul antisemit Mamdani la AOC și colegul ei comunist Bernie Sanders e o colecție de cârteli, de proteste, critici și nemulțumiri. Nimic nu satisface, nimic nu place marxiștilor Partidului Democrat. America e, din unghiul lor de vedere, nu împărăția visului american, ci o țară a infamiei, a rușinii și prigoanei.
Niciun progres, nicio realizare, cucerire științifică sau tehnologică, nimic n-o satisface pe Greta. Thunberg și ai ei țipă neîncetat. Când nu i-au partea revoluției islamiste și teroriștilor ei, despre care cred că le-ar putea transpune mai rapid decât oricine visul nihilist, un fel de apoteoză a progresului sub forma distrugerii totale, Thunberg și imitatorii ei clamează că lumea ar fi, chipurile, la o aruncătură de băț de cataclismul ecologic și ar trebui închisă viața.
A cârti în numele progresului, al democrației, al egalității tuturor în fața legii nu e o invenție nouă. A practicat-o biblicul Core, fiul lui Iţhar, fiul lui Chehat, fiul lui Levi, un aristocrat care, împreună cu Datan şi Abiram, fiii lui Eliab a pus și el de o revoluție. O dăduse ca fiind în numele colectivității și a egalității membrilor poporului lui Dumnezeu în fața Creatorului Său. În fapt o provocase din invidie. Voia slujba de mare onoare a vărului său, marele preot Aron.
Nimic din mișcarea woke nu pare o noutate în raport cu acest biblic episod. Promotorii, dacă nu și inventatorii acestei ideologii neo-puritane sunt urmașii aristocrației wasp, a elitei albe, protestante și anglosaxone de pe costa răsăriteană a Statelor Unite. Un grup de obârșie nobilă încearcă să acapareze puterea sau să se eternizeze la cârmă în numele democrației.
Sub autoritatea elitei de stânga americane s-a procedat la combinarea neomarxismului cu relativismul postmodern și cu invenția culturii victimizării.
Tot cârtindu-se împotriva unui prezent plin de rele și prigoane, s-a ”progresat” prin înlocuirea culturii onoarei și demnității cu aceea a victimismului. N-a mai fost nevoie de insulte reale pentru ca generații întregi de hipersensibili să se simtă victimizate de ”microagresiuni”. Iar victimele acestui proces de transformare aparent ”progresistă”, chipurile ”democratică”, (bărbații, heterosexualii, albii, evreii, toți oprimați de progresiști) să fie țintuite antidemocratic la stâlpul infamiei ca presupuși ”opresori”, ”colonialiști”, ”rasiști”, ”fasciști” și ”imperialiști”.
A-i combate ”cu toate mijloacele necesare” (cum specificau lozincile și pancartele gloatei pro-teroriste, ieșite în Times Square la 8/10/23, spre a celebra masacrul comis de Hamas în Israel nu pentru ”un stat palestinian”, ci pentru genocid) a organiza împotriva Vestului o ”intifada”, o răscoală ”globalizată”, (sloganul candidatului ”democrat” la rimăria New Yorkului, Mamdani) a devenit obiectivul suprem al cârtitorilor progresiști. Ce e intifada globalizată, spre deosebire de cele două anterioare, neglobalizate, declanșate de teroriștii palestinieni? Un genocid care nu se mai rezumă la ștergerea de pe hartă a Israelului, ci îi adaugă un nou Holocaust. De această dată global. Care ar fi urmat de o demolare a întregului Occident.
În raport cu acest cult al cârtelii, (auto)victimizării și al morții, în numele unui presupus progres și al unei prezumtive ”egalități”, ”diversități” și ”incluziuni”, aprecierea, recunoștința, mulțumirea și gratitudinea sunt la antipod. Recunoștința e semnul opțiunii conservatoare pentru viață, pentru prezervarea lumii libere. E semnul credinței în civilizația iudeo-creștină, construită pe temeiul cuvântului și poruncilor lui Dumnezeu.
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
