Acesta era contextul politic şi militar în care pe teatrul de operaţiuni din România a debutat la 20 august 1944 ofensiva Armatei Roşii („Operaţiunea Iaşi-Chişinău”). Deşi pregătirile efectuate de unităţile sovietice grupate în cadrul Fronturilor 1 şi 2 Ucrainiene, comandate de generalii de armată Rodion I. Malinovski, respectiv Fiodor I. Tolbuhin, nu au rămas necunoscute comandamentelor române şi germane, totuşi sovieticii au reuşit să-şi mascheze atât de bine intenţiile operative încât conducerea Grupului de Armate „Ucraina de Sud” şi OKH nu au fost în măsură să realizeze, practic, până la declanşarea ofensivei pericolul mortal ce ameninţa trupele germano-române din Basarabia şi Moldova. Pe deplin conştient de lungimea excesivă a frontului ce trebuia apărat, comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” elaborase din timp planul unei retrageri sistematice pe aliniamentul Dunăre-Carpaţi („Studie Bär”), retragere determinată fie de presiunea exercitată de Armata Roşie, fie de comportamentul trupelor române – situaţie în care comandamentul german considera că aliniamentul menţionat putea fi apărat cu succes exclusiv de forţe germane (19 divizii) – totuşi, derularea evenimentelor pe frontul din Moldova avea să răstoarne total aceste planuri şi să confirme cele mai sumbre previziuni germane referitoare la atitudinea aliatului român. Potrivit directivei operative elaborată de Înaltul Comandament Sovietic (STAVKA) la 2 august 1944, obiectivul principal al „Operaţiunii Iaşi-Chişinău” era „distrugerea grupării inamice în raioanele Iaşi, Chişinău, Bender şi cucerirea liniei Bacău, Leova, Tarutino, Moldovka, avându-se în vedere mai departe ofensiva în direcţia Focşani, Galaţi şi Ismail”. Textul directivei relevă faptul că, iniţial, STAVKA nu a luat în considerare străpungerea liniei Focşani-Nămoloasa-Brăila în cadrul ofensivei planificate, acest obiectiv urmând a fi realizat în cadrul unei operaţiuni ulterioare. Cu toate acestea, rezultatele obţinute de Armata Roşie în urma operaţiunii Iaşi-Chişinău aveau să întreacă cele mai optimiste aşteptări ale cercurilor decizionale din Kremlin.
Astfel, ofensiva declanşată de Fronturile 2 şi 3 Ucrainiene în spaţiul cuprins între regiunea de la nord de Iaşi şi capul de pod aflat la sud-est de Tiraspol s-a soldat chiar din primele două zile cu pătrunderi adânci ale Armatei Roşii în sectoarele de front apărate de diviziile româneşti şi cu apariţia unor semne de descompunere în rândul acestora. Lipsa de combativitate a diviziilor româneşti şi, mai ales, cedarea fără luptă, chiar de la primul atac, a poziţiilor apărate a dus la adâncirea crizei de încredere existente la nivelul comandamentelor militare româno-germane, partea germană acuzând deschis anumite comandamente româneşti de trădare. De exemplu, colonelul Ivo Thilo von Trotha afirmă că: „Dacă în luptele anterioare toate unităţile româneşti au opus măcar o slabă rezistenţă, de această dată era vorba, în mod evident, de trădare”. Evoluţia îngrijorătoare a operaţiunilor militare l-a determinat pe mareşalul Ion Antonescu să plece pe front pentru a analiza la faţa locului împreună cu comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” situaţia creată şi a adopta măsurile ce se impuneau în vederea opririi ofensivei sovietice. La 21 august 1944 Conducătorul statului a avut o primă întrevedere oficială cu general-colonelul Hans Friessner în cadrul căreia a fost discutată situaţia creată în urma străpungerii frontului de către trupele sovietice.
Cu acest prilej mareşalul Ion Antonescu – surprins, la rândul său, de retragerea precipitată a unor divizii române – a promis să clarifice împrejurările în care s-au produs aceste defecţiuni neaşteptate şi să ia măsuri împotriva celor vinovaţi. În ce priveşte situaţia de pe teatrul de operaţiuni, el s-a declarat de acord cu măsurile militare iniţiate de partea germană şi a promis trimiterea a noi efective pe front, dar a ţinut să reitereze din nou importanţa deosebită a menţinerii cu orice preţ a Basarabiei şi a oraşului Iaşi, întrucât „Aici este în joc nu numai soarta Basarabiei, ci şi soarta pentru totdeauna a poporului român”. După încheierea acestei convorbiri, general-colonelul Hans Friessner i-a solicitat mareşalului o discuţie confidenţială, în cursul căreia i-a atras atenţia asupra zvonurilor care circulau în ţară şi în armată cu privire la o posibilă lovitură de stat îndreptată împotriva sa. În replică, Antonescu a imputat conducerii Reich-ului politica duplicitară promovată faţă de România, îndeosebi în chestiunea Transilvaniei de nord, ceea ce explica în opinia sa tendinţele centrifuge la care făcuse aluzie Friessner. Cu toate acestea, în finalul discuţiei el a oferit, însă, asigurări interlocutorului său că „poporul român a păşit şi va păşi şi de acum înainte alături de Germania, din convingere deplină şi ca cel mai cinstiti şi loial aliat”. A doua zi, 22 august 1944, după ce a vizitat din nou frontul, mareşalul Ion Antonescu s-a întâlnit pentru ultima dată cu comandantul Grupului de Armate „Ucraina de Sud”. Întrucât între timp situaţia militară se agravase considerabil, cei doi au convenit să retragă trupele germano-române pe linia Focşani-Galaţi, mareşalul promiţând, totodată, să trimită pe front toate rezervele disponibile. Conducătorul statului şi-a luat rămas bun de la Friessner cu următoarele cuvinte: „Dacă ruşii trec linia Focşani-Galaţi România este pierdută pentru totdeaua”, el urmând să revină în aceeaşi seară la Bucureşti pentru a-l informa pe Regele Mihai cu privire la situaţia militară.
După vizita efectuată pe front, mareşalul Ion Antonescu a înţeles că războiul era practic pierdut de către România şi reîntors în Capitală a decis să acţioneze în consecinţă. Asistat de vicepreşedintele Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu şi ministrul de război, generalul Constantin Pantazi, el l-a primit în jurul orei 22 pe ministrul plenipotenţiar german Carl Clodius, căruia i-a dezvăluit gravitatea situaţiei de pe frontul din Moldova şi i-a comunicat că va arunca în luptă ultimele rezerve pentru o încercare disperată de a stăvili ofensiva sovietică. Totuşi, a continuat Conducătorul statului, dat fiind faptul că Berlinul nu ţinuse seama de avertismentele sale cu privire la consecinţele slăbirii flancului sudic al Frontului de Est, el se vedea nevoit să solicite redobândirea „libertăţii de acţiune politică”. În dimineaţa zilei următoare, 23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu a convocat o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri, în cadrul căreia a fost adoptată decizia retragerii forţelor armate pe aliniamentul Focşani-Galaţi, respectiv evacuarea guvernului şi a instituţiilor centrale în zona Haţeg. Deşi la prima vedere aceste măsuri ar putea crea impresia că Ion Antonescu dorea să continue lupta până la capăt alături de Germania, în realitate, în urma evoluţiei catastrofale a operaţiunilor din Moldova, el se decisese să încheie armistiţiul. Consecvent însă opiniilor sale, el considera că situaţia militară trebuia stabilizată în prealabil pe linia fortificată Focşani-Nămoloasa-Galaţi, pentru a determina Aliaţii să amelioreze condiţiile de armistiţiu oferite guvernului român.
Între timp, regele Mihai I şi forţele democratice ostile regimului antonescian şi continuării războiului alături de Reich grupate în aşa-numitul Blocul Naţional Democrat, încheiaseră pregătirile în vederea îndepărtării de la putere a mareşalului Antonescu şi a încheierii armistiţiului cu Puterile Aliate. Spre deosebire de mareşal, opoziţia considera absolut necesară încheierea cât mai grabnică a armistiţiului pentru a evita ocuparea militară a teritoriului naţional de către Armata Roşie în urma unor lupte grele, precum şi tratarea României în calitate de ţară ocupată, cu toate consecinţele politice, economice şi militare ce decurgeau de aici. Lovitura de stat planificată pentru data de 26 august 1944 a trebuit, însă, să fie devansată, ca urmare a precipitării evenimentelor pe teatrul de operaţiuni din Moldova şi a intenţiei mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Capitala şi a pleca pe front după audienţa pe care urma să o aibă la regele Mihai. În aceste condiţii, personalităţile marcante ale opoziţiei reunite în dimineaţa zilei de 23 august 1944 au hotărât să acţioneze imediat, luându-se decizia ca, în cursul audienţei, regele să-l someze pe mareşal, fie să încheie imediat armistiţiul, fie să demisioneze, în eventualitatea unui refuz el urmând a fi arestat.
Cert este că poziţiile diametral opuse pe care se situau opoziţia şi guvernul Antonescu cu privire la modalitatea desprinderii României din război, au ieşit cu claritate în evidenţă în cursul audienţei acordate în după-masa zilei de 23 august 1944 de regele Mihai Conducătorului statului şi vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Mihai Antonescu. Regele a solicitat încheierea imediată a armistiţiului, cerere refuzată categoric de mareşal, care s-a pronunţat în vederea continuării rezistenţei pe aliniamentul Focşani-Nămoloasa-Galaţi până la obţinerea unor condiţii de armistiţiu favorabile din partea aliaţilor. Mai mult, în eventualitatea încheierii armistiţiului, el şi-a exprimat intenţia de a-i comunica, în prealabil, lui Adolf Hitler această decizie. În consecinţă, regele a dispus arestarea mareşalului şi a lui Mihai Antonescu, respectiv a colaboratorilor apropiaţi, aceştia din urmă fiind chemaţi la palatul regal sub pretextul convocării unui Consiliu de Coroană. Ulterior regele Mihai a numit un guvern de militari şi tehnicieni în frunte cu şeful Casei Militare Regale, generalul Constantin Sănătescu, guvern din care făceau parte – în calitate de miniştri secretari de Stat fără portofoliu – inclusiv reprezentanţii partidelor care formau Blocul Naţional Democrat . De asemenea, în seara aceleiaşi zile a fost difuzată proclamaţia regală ce anunţa desprinderea României din alianţa cu Germania, încetarea războiului şi acceptarea armistiţiului oferit de Aliaţi.
