Contramăsurile germane erau însă tardive şi nerealiste. Datorită întârzierii, pregătirii insuficiente, dar mai ales a subevaluării grave a potenţialului părţii române şi a lipsei trupelor germane cu experienţă de luptă, operaţiunile ce vizau ocuparea Capitalei şi înăbuşirea puciului erau condamnate de la bun început la un eşec sigur. Într-adevăr, încă din primele ore ale atacului gruparea condusă de generalul Alfred Gerstenberg s-a confruntat cu rezistenţă îndârjită a trupelor române – bine pregătite şi înzestrate cu armament, inclusiv cu tancuri germane recent livrate de Reich – aflate sub comanda generalului Iosif Teodorescu. Astfel că după progrese iniţiale, atacul a fost oprit în scurt timp la periferia de nord a Capitalei. La ora 11.30 generalul Gerstenberg a raportat telefonic comandamentului Grupului de Armate Ucraina de Sud că „rezistenţa este foarte puternică şi în oraş nu se poate intra”, solicitând trimiterea a noi forţe şi sprijinul sporit al aviaţiei. Luftwaffe executase deja în jurul orei 11 un atac asupra a 150 de puncte din capitală, dar efectele acestuia au fost contrare aşteptărilor oficialităţilor germane. Comparativ cu pagubele provocate de aviaţia aliată în perioada aprilie-august 1944, bombardamentul executat de Luftwaffe – chiar dacă a lovit obiective importante precum Palatul regal sau clădirea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri – nu a provocat daune materiale sau umane semnificative, dar din punct de vedere politic a constituit o gravă eroare, întrucât a accentuat sentimentele antigermane ale opiniei publice şi a oferit autorităţilor române pretextul pentru a declara război celui de-al treilea Reich la 25 august 1944.
În tot cursul zilei de 24 august 1944 s-au dat lupte grele, situaţia grupării Gerstenberg înrăutăţindu-se constant ca urmare a concentrării de către partea română în jurul Capitalei a noi efective, dotate cu blindate. Este adevărat că în primele ore ale zilei de 25 august 1944 gruparea de luptă condusă de general-locotenentul Alfred Gerstenberg a reuşit să străpungă liniile defensive româneşti şi să câştige teren, dar ofensiva a fost oprită definitiv la nord de Arcul de Triumf. În aceste condiţii, inclusiv Gerstenberg a fost nevoit să admită că în lipsa trupelor experimentate şi a armamentului greu, şansele de succes ale ofensivei erau practic nule: „Situaţia în Bucureşti este foarte gravă. Ne aflăm cu forţe insuficiente la periferia de nord a Bucureştiului, în dreptul aeroportului Băneasa (3 km sud-est de Mogoşoaia) şi la marginea de nord a aeroportului Otopeni. […] Atacul în vederea ocupării oraşului şi executării ordinului Führerului nu poate fi adus la îndeplinire fără alocarea de arme grele şi aducerea la aeroportul Otopeni a unor trupe combatante, cu experienţă de front”. În consecinţă, OKW a decis întărirea pe calea aerului a grupării Gerstenberg cu trupe de paraşutişti (din cadrul Batalionului 1 Paraşutişti al celebrei Divizii „Brandenburg”) şi de infanterie în vederea resuscitării atacului, însă nici aceste unităţi experimentate nu au fost în măsură să restabilească situaţia. Mai mult, în cursul aceleiaşi zile unităţile militare germane aflate în capitală au fost încercuite de către două grupări de luptă române comandate de generalii Iosif Teodorescu şi Gheorghe Rozin, iar în 26 august 1944 trupele române au ocupat şi regiunea petroliferă Ploieşti, apărate de slabe unităţi germane, a căror rezistenţă a fost anihilată definitiv până la 29 august 1944. Astfel că în momentul intrării în Capitală a Armatei Roşii, rezistenţa germană fusese complet eliminată. În cursul luptelor desfăşurate pentru Bucureşti, dar şi în alte zone ale ţării, trupele române au capturat aproximativ 56500 de prizonieri germani, din care cea mai mare parte au fost predaţi în perioada 3 septembrie-5 octombrie 1944 autorităţilor militare sovietice (în perioada amintită au fost predaţi autorităţilor sovietice un număr de 36433 prizonieri germani, dintre care 9 generali, 1215 ofiţeri, 4244 subofiţeri şi 30965 trupă). Aceeaşi soartă a fost împărtăşită inclusiv de majoritatea reprezentanţilor politici şi militari ai celui de-al III-lea Reich acreditaţi în capitala României, excepţia constituindu-l doar ministrul plenipotenţiar Manfred von Killinger, care, în dorinţa de a evita cu orice preţ captivitatea sovietică, s-a sinucis împreună cu secretara sa în clădirea Legaţiei germane la data de 2 septembrie 1944. Dincolo de caracterul tragic al gestului său, trebuie remarcat şi subliniat faptul că surpriza totală şi neplăcută, provocată de evenimentele de la 23 august 1944 în cadrul cercurilor decizionale germane, se explică inclusiv prin prestaţia sa în calitate de ministru plenipotenţiar la Bucureşti. Nu întâmplător, lideri politici şi militari influenţi din conducerea Germaniei naţional-socialiste au criticat activitatea lui Manfred von Killinger şi a Auswärtiges Amt, cel mai virulent dintre aceştia fiind, de departe, ministrul nazist al Propagandei Joseph Goebbels. „Colonia noastră germană [din Bucureşti-n.n] – nota, de exemplu, Joseph Goebbels la 11 mai 1944 – este formată îndeosebi din ţepari, în frunte cu ministrul plenipotenţiar german [Manfred] von Killinger, figura ideală a unui grangure naţional-socialist decăzut”. Mai mult, la 13 septembrie 1944 Goebbels nota următoarele cu privire la evenimentele derulate în România: „Primesc acum rapoarte referitoare la eşecul lui [Manfred] von Killinger în România. Înainte Killinger era, totuşi, un lider SA decent. În corpul diplomatic german el a fost complet stricat. Prin intermediul vieţii prospere din Bucureşti el s-a transformat nu numai într-un trădător, ci de-a dreptul într-un criminal corupt. Este de înţeles faptul că, atunci când i-a fost greu, şi-a tras un glonţ în cap. El a fost avertizat în repetate rânduri de oameni din economie sau din viaţa culturală germană, ce îşi desfăşurau activitatea în România, că regele Mihai pregătește o lovitură de stat împotriva războiului; el a ignorat aceste avertismente şi pentru asta a trebuit să plătească cu propria viaţă”.
Lovitura de stat din 23 august 1944 şi desprinderea României din alianţa cu cel de-al III-lea Reich au accelerat deznodământul ostilităţilor pe flancul sudic al Frontului de Est, situaţia Grupului de Armate „Ucraina de Sud” devenind în scurt timp catastrofală. Ca urmare a faptului că Armata română a dat curs fără ezitare proclamaţiei regale – ce prevedea încetarea focului pe Frontul de Est – părăsindu-şi în consecinţă poziţiile, numeroase unităţi germane au fost în scurt timp încercuite, capturate sau distruse de către forţele Armatei Roşii. Astfel, la 24 august 1944 armatele sovietice aparţinând Fronturilor 2 şi 3 Ucrainiene au făcut joncţiunea în localitatea Leova, încercuind 5 comandamente generale şi 16 divizii ale Armatei a 6-a germane, acestea fiind capturate sau nimicite. Cauzele acestei înfrângeri de proporţii nu pot fi atribuite exclusiv loviturii de stat de la 23 august 1944 şi ieşirii României de război – aşa cum au încercat să explice, în bună măsură, foştii comandanţi militari germani, implicaţi la acea dată, mai mult sau mai puţin, în evenimentele de pe teatrul de operaţiuni din România, o responsabilitate cel puţin la fel de mare revine şi măsurilor eronate şi tardive luate de forurile decizionale din Reich. În acest sens, credem că este suficient să menţionăm slăbirea potenţialului de luptă al Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în ajunul declanşării ofensivei sovietice prin transferarea aproape în totalitate în alte sectoare de front a diviziilor sale blindate, eşecul serviciilor de informaţii germane în aflarea detaliilor exacte ale planurilor ce vizau îndepărtarea de la putere a mareşalului Ion Antonescu, erorile comise de comandamentul Grupului de Armate „Ucraina de Sud” în conducerea operaţiunilor militare şi, nu în ultimul rând, subevaluarea consecinţelor şi sprijinului de care s-a bucurat din partea opiniei publice, clasei politice şi a armatei, actul realizat de regele Mihai.
Pentru cel de-al III-lea Reich consecinţele din punct de vedere politic, economic şi militar ale defecţiunii României au fost nimicitoare. Din punct de vedere politic, actul de la 23 august a însemnat pentru Berlin pierderea unui aliat şi câştigarea unui nou inamic. În plus, pasul făcut de România a influenţat considerabil atitudinea celorlalţi aliaţi/sateliţi ai Germaniei, respectiv Bulgaria, Ungaria, Finlanda şi Slovacia. Din punct de vedere economic, pierderea regiunii petrolifere de la Ploieşti a dus la scăderea dramatică a cantităţilor de carburanţi necesare maşinii de război germane. Astfel, potrivit unui raport înaintat OKW în 13 octombrie 1944, după pierderea regiunii petrolifere producţia de carburant comparativ cu luna aprilie 1944 – ultima lună „normală” înaintea începerii bombardamentelor aviaţiei aliate – scăzuse cu 95% la cherosen, 61% la benzină şi 40% la motorină ! În fine, pierderile militare înregistrate de Grupul de Armate „Ucraina de Sud” au constituit un handicap major pentru potenţialul maşinii de război germane. Astfel, în intervalul de timp 01.01-01.12.1944 Armata de Uscat germană (inclusiv Waffen SS) a pierdut 88 de divizii, numărul celor nou înfiinţate sau reconstituite fiind evaluat la 110. Prin urmare, la o sumară estimare, putem constata că aproximativ 1/5 din totalul pierderilor militare germane în 1944 s-a datorat dezastrului militar înregistrat de Grupul de Armate „Ucraina de Sud” în România. La aceste pierderi trebuie adăugat faptul că poziţiile germane în Balcani au fost anihilate, situaţie ce a obligat OKW să adopte decizia retragerii trupelor germane din Bulgaria, Grecia şi Iugoslavia. Toate aceste fapte îndreptăţesc, pe deplin, aprecierea excelentului analist militar al celui de-al Doilea Război Mondial, B.H. Liddell Hart, care a caracterizat înfrângerea înregistrată de Grupul de Armate „Ucraina de Sud” în România drept un al doilea Stalingrad. De altfel, în cursul unei convorbiri ulterioare dintre Adolf Hitler şi Ante Pavelic (18 septembrie 1944), însuşi Führerul avea să nominalizeze trei crize majore, cărora Wehrmacht-ul fusese nevoit să le facă faţă în cursul anului 1944: debarcarea din Normandia, prăbuşirea Grupului de Armate „Centru” şi, nu în ultimul rând, „trădarea României” de la 23 august 1944.
