« Disfuncționalitatea statului social este structurală. Un pic de istorie e suficient pentru a înțelege acest lucru. Statul social s-a prezentat mai întâi, în secolul XX, ca un sistem de asigurare generalizat, centrat pe educație, sănătate și pensii, făcut posibil de o creștere demografică susținută. Este o chestiune matematică. Dezechilibrul generațional dereglează mecanismul și îl condamnă la ruină. Concret, pensionarii au contribuit, dar cu mult mai puțin decât ceea ce au primit înapoi într-un context favorabil. Ei blochează acum sistemul electoral pentru a-și păstra avantajele.
Socialismul a avut și el un rol în această evoluție. Statul social împinge o parte tot mai mare a populației în afara circuitelor economiei productive, prin crearea condițiilor unui asistanat generalizat, bazat pe recunoașterea în lanț a „drepturilor sociale”, sprijinit de o politică a cecurilor și alocațiilor. Această parte a populației crede că are dreptul la un transfer social, fără să își imagineze măcar că acesta se sprijină pe extorcarea bogăției produse de cei care se supun exigențelor pieței muncii. Munca nu mai este cu adevărat răsplătită. Pentru ca ea să redevină rentabilă, avantajele asistanatului trebuie drastic reduse.
Să nu uităm nici că statul social s-a convertit la o logică terapeutică, asumându-și misiunea de a reeduca o societate aparent traversată de tipare culturale regresive. A fost necesară, așadar, construirea unei administrații specializate care să se ocupe de toate domeniile societății, să le reglementeze, să le normeze, să le controleze. Expertiza tehnocratică a fost astfel chemată să înlocuiască bunul-simț. Această administrație agresivă, în continuă expansiune, culminează într-un aparat birocratic stufos și costisitor, care trebuie mai degrabă desființat decât reformat – lucru ce nu se va putea face fără durere.
Extinderea infinită a administrației este dublată de problema finanțării din fonduri publice a unei societăți civile compuse din asociații militante cu pretenții umanitare, care constituie în fapt o formă de partid militant de extremă stângă, împingând tot mai departe logica „drepturilor sociale”, în special pentru populațiile imigrante, a căror sosire o încurajează. Cunoscutul „Nicolas e cel care plătește” chiar își plătește impozitele pentru niște militanți care îl disprețuiesc și care fac totul pentru a-i neutraliza alegerile democratice. Într-o lume normală, acești militanți și-ar căuta o muncă adevărată.
Tocmai am menționat: criza finanțelor publice este indisolubil legată de costul imigrației, care nu poate fi redus doar la AME (Aide Médicale d’État – Asistență medicală de stat), chiar dacă aceasta a devenit simbolul ei. Pensia minimă pentru unii, dreptul la locuință pentru alții – fie că sunt în situație legală sau ilegală – fără a mai vorbi de alocațiile de care pot beneficia străinii sau de planurile pentru cartierele defavorizate, repetate la nesfârșit, apasă greu asupra cheltuielilor statului. Imigrația nu este doar o cheltuială socială în plus, ci face să explodeze costurile justiției, precum și pe cele ale siguranței. Statul s-a întors împotriva națiunii.
Prin urmare, statul social nu poate fi reformat cu prea multă finețe. Oricine dorește să reducă cheltuielile, să diminueze birocrația sau să oprească imigrația – și nu doar să transforme imigrația ilegală în imigrație legală – va trebui să fie nu atât subtil, cât hotărât, și să își amintească faptul că nu poți elibera o țară de corpul administrativ care o parazitează cerând permisiunea castei care profită de pe urma acestuia pentru a-i revoca privilegiile. Cel care va dori să se apuce de această sarcină va avea nevoie nu de un bisturiu, ci de o drujbă. »
Sursa: Le Figaro
