« Încă de la Congresul de la Viena, summiturile marilor puteri au fost locul unde se decidea soarta lumii. Această eră s-a încheiat la reuniunea G7 de săptămâna aceasta. Summitul G7 de la Calgary s-a încheiat practic înainte de a începe cu adevărat. Și totuși, ceea ce tocmai am văzut este nimic mai puțin decât prăbușirea puterii europene.
Nu doar că Donald Trump a plecat mai devreme pentru a se ocupa de „lucruri mai importante” la Washington – tratând astfel ceilalți „lideri mondiali” cu un dispreț nerostit, dar prost disimulat – ci le-a și spus exact ce gândește despre această instituție umflată artificial. „G7 a fost cândva G8”, a declarat el în stilul său bombastic inconfundabil. „Barack Obama și o persoană numită Trudeau n-au vrut ca Rusia să fie înăuntru, și eu aș spune că a fost o greșeală, pentru că nu ați fi avut acum un război dacă Rusia ar fi fost acolo.”
Nu contează că Vladimir Putin a fost exclus din G8 tocmai pentru că anexase Crimeea. Nu contează că, permițându-i dictatorului rus să facă asta cu aproape totală impunitate, i s-a dat practic undă verde să lanseze o invazie pe scară largă a Ucrainei opt ani mai târziu. Ceea ce Trump sugera era că singurul rost al unei reuniuni precum G7 este să adune laolaltă potentații lumii – indiferent de probitatea sau depravarea lor morală. Un summit global care îi exclude pe lideri ca Putin sau Xi Jinping nu este, în sensul victorian al expresiei, „concertul națiunilor”, ci doar o formă de gargară diplomatică.
Așa cum se întâmplă cu multe instituții internaționale care există de mai bine de o jumătate de secol, G7 și-a pierdut demult rațiunea de a fi. Nu mai are un impact real asupra geopoliticii sau economiei globale. Puțini mai citesc comunicatele lor finale – și aceia sunt, de regulă, plătiți ca să o facă. Un uriaș transfer de putere economică, politică și militară dinspre Europa către alte continente a lăsat G7-ul să arate ca o adunare de impostori care joacă rolul de oameni de stat. Prestigiul trebuie câștigat, dar politicienii europeni trăiesc de prea mult timp într-o lume de fantezie, a cărei vitrină sunt aceste summituri anuale.
Această atrofiere a mușchiului strategic a fost accelerată de pierderea încrederii culturale în Occident. Dacă elitele democrațiilor nu mai cred în propriile valori, de ce ar trebui să se aștepte ca popoarele din Asia, Africa sau America Latină să o facă? În loc de influență, avem acum influenceri; universitățile noastre nu mai predau ideea că civilizația occidentală are relevanță universală.
Declinul G7 poate fi citit în limbajul trupului. A devenit un ritual în care europenii și canadienii gravitează în jurul președintelui american, în timp ce acesta face destul de evident că liderii cu care preferă să trateze nici măcar nu sunt prezenți în încăpere. Cei care par să gestioneze bine relația cu Trump, fără să-și sacrifice demnitatea, sunt Giorgia Meloni și Friedrich Merz, în timp ce Emmanuel Macron și Keir Starmer eșuează lamentabil. Atât despre succesorii lui De Gaulle și Churchill.
Cum a ajuns G7 la nivelul unei simple oportunități de făcut poze? Originile sale se găsesc cu aproximativ două secole în urmă, când marile puteri s-au reunit la Congresul de la Viena (1814–1815) pentru a redesena harta Europei după Războaiele Napoleoniene. Congresul – la fel de mult o ocazie pentru baluri și alte festivități pe cât era pentru diplomație – a fost întrerupt brutal de Napoleon Bonaparte însuși. Împăratul s-a întors din Elba pentru a organiza o lovitură de stat în Franța și pentru a amenința din nou Europa – doar pentru a fi oprit de Wellington și Blücher la Waterloo.
De la Viena încoace, cursul relațiilor internaționale a oscilat între un paradis al instituțiilor multilaterale și un pandemonium de realpolitik și rațiune de stat. În epoca războaielor mondiale, ordinea internațională creată în timpul globalizării comerțului s-a prăbușit. Odată ce imperiile au fost înlocuite de state-națiune și liberalismul de comunism și fascism, Liga Națiunilor – înființată pentru a pune capăt războiului – a fost spulberată în vârtejul haotic al istoriei.
După 1945, SUA și Marea Britanie au fost în fruntea efortului de a restabili ordinea globală, printr-o rețea fără precedent de birocrații internaționale – Organizația Națiunilor Unite, NATO, FMI, Banca Mondială, GATT (astăzi Organizația Mondială a Comerțului). Ulterior au apărut și ceea ce sunt astăzi UE și G7. Pe durata Războiului Rece, aceste instituții au funcționat, mai mult sau mai puțin. Dar prăbușirea Zidului Berlinului, care a deschis calea către o „Nouă Ordine Mondială”, a dus la degradarea vechii ordini care funcționase într-un mod acceptabil. Hubrisul – „sfârșitul istoriei” – a fost urmat inevitabil de nemesis: un nou val autoritar.
Unele dintre birocrațiile postbelice (precum UE) au căzut pradă excesului instituțional, ceea ce a dus la o stare de letargie, al cărei exemplu cel mai evident este Brexitul. O nouă elită formată din avocați și judecători internaționali, împuternicită de instanțe precum CEDO, a lansat „lawfare” (război juridic) în numele „drepturilor omului” împotriva chiar acelor state-națiune care creaseră aceste drepturi.
Alte instituții au intrat în descompunere, cel mai notabil fiind cazul Organizației Națiunilor Unite. Consiliul său de Securitate este blocat de atât de mult timp încât, atunci când izbucnește un război, ceea ce se întâmplă la ONU abia dacă mai contează.
În februarie anul trecut, președintele Trump a ordonat ambasadorului său la ONU să voteze împotriva unei rezoluții care marca al treilea an de război în Ucraina – ceea ce a aliniat Statele Unite cu Rusia, Belarus și Coreea de Nord, împotriva restului lumii democratice. Și totuși, ceea ce altădată ar fi fost perceput ca o schimbare tectonică a trecut aproape neobservat în afara Whitehall-ului.
Nici guvernul laburist nu are vreo bază să se simtă moral superior, după ce a refuzat să se alăture Israelului în lupta sa existențială cu Iranul – care, între altele, riscă să-l priveze pe Putin de un aliat valoros în confruntarea cu Ucraina.
Într-o perioadă de tensiuni transatlantice provocate de Războiul din Irak, neoconservatorul Robert Kagan a formulat expresia: „Americanii sunt de pe Marte, europenii sunt de pe Venus.” În cartea sa din 2003, Despre paradis și putere, el explica faptul că, în timp ce Europa aspira la idealul lui Immanuel Kant de „pace perpetuă”, Statele Unite încă trăiau într-o lume în care viața era descrisă memorabil de Thomas Hobbes ca fiind „singuratică, săracă, urâtă, brutală și scurtă”.
O generație mai târziu, lumea seamănă într-adevăr tot mai mult cu cea hobbesiană, în timp ce Europa abia de curând a început să realizeze cât de golită de conținut a devenit ordinea postbelică.
În timp ce încercările lui Trump de a readuce America în izolaționism, protecționism și nativism pot avea sau nu succes, ar fi o prostie din partea noastră să ne bazăm pe Statele Unite pentru a salva Europa de propriile sale iluzii. »
Sursa: The Telegraph
