« Nu vă descurajați, atenieni, oricât de gravă vi se pare situația voastră actuală. Pentru că din aceeași cauză care v-a pierdut, trebuie să tragem motive de speranță. Ce vreau să spun? Că dacă sunteți într-o situație nefericită, este doar pentru că nu ați făcut ceea ce trebuia. Ați avea motive să nu sperați nimic dacă ar fi adevărat că, pentru a preveni necazurile voastre, ați fi depus toate eforturile în zadar » Demostene, Filipicele
De la anunțul președintelui Macron privind dizolvarea Parlamentului, mulți francezi au sentimentul că au căzut într-o capcană, că se prăbușesc într-un puț fără fund, în timp ce lumina zilei se îndepărtează inexorabil. Ei percep vag un dezastrul iminent și nu înțeleg cum au ajuns în această situație. Cam ca revoluționarii din 1789, au impresia că sunt târâți într-un torent care îi depășește și încearcă să vadă când lucrurile au luat o întorsătură fatală. În cazul Revoluției Franceze, complotul malefic în care aproape toți credeau, revoluționari și susținători ai Vechiului Regim, nu exista. Doar stupefianta incompetență a puterii regale a fost la originea derapajului și a alunecării în groază. În situația noastră actuală, superficialitatea, aroganța, imoralitatea și ignoranța celor care ne guvernează, a elitelor noastre politice și mediatice, sunt, desigur, un factor decisiv. Dar la acestea se adaugă un complot adevărat, urzit cu răbdare de ani de zile, ale cărui multiple fire duc la Moscova. Pe vremuri, sovietologii erau adesea acuzați de paranoia, pe nedrept, deoarece regimul leninist era cu adevărat, din primele zile, un sistem de conspiratori al cărui scop era distrugerea statelor necomuniste. Rusia de azi a reluat acest proiect de atac asupra instituțiilor democratice. Și tocmai enormitatea întreprinderii Moscovei o face greu de crezut.
Dar nu trebuie să ne bazăm pe intuiții vagi pentru a urma această pistă. Oamenii de la Kremlin ne ușurează sarcina, atât de încrezători în succesul lor încât își ascund cu greu acțiunile. Să-i dăm mai întâi cuvântul lui Dughin, unul dintre ideologii regimului putinist (2014): „Trebuie să cucerim Europa… Putem deja conta pe o coloană a cincea europeană… Nu dorim decât un protectorat asupra Europei. Nu avem nevoie să purtăm război pentru asta. Le vom propune europenilor să-i salvăm de homosexuali, de Pussy Riots, de Femen… Avem experiența expansiunii în Europa, cea a Kominternului și a infiltrării parlamentelor europene… Anexarea Europei este un mare plan demn de Rusia… Soft power-ul va fi suficient: găsirea unei coloane a cincea, propulsarea la putere a oamenilor pe care îi controlăm, cumpărarea cu banii de la Gazprom a specialiștilor în publicitate…”
De atunci, programul de acțiune s-a clarificat. Ne putem da seama de acest lucru din declarațiile lui Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate Rus. Într-un mesaj publicat pe 3 februarie 2024 pe Telegram, Dmitri Medvedev a cerut sprijinirea, fără a le numi, a tuturor partidelor „antisistem” occidentale: „Sarcina noastră este să sprijinim în toate modurile posibile acești politicieni și partidele lor în Occident, ajutându-i deschis și pe ascuns, pentru a obține rezultatele corecte la alegeri.” Andreï Issaev, deputat al partidului Rusia Unită, își freacă mâinile după alegerile europene. Liberalii sunt pe cale să piardă puterea în Europa, se laudă el. „Procesul este lent. Cârtița sapă încet…”. Dar nu există nicio îndoială: „Rusia, puternică și victorioasă, va restabili relații normale cu Europa reînnoită.” Medvedev precizează linia de acțiune a Kremlinului pe canalul său Telegram pe 13 iunie 2024: „În fiecare zi, trebuie să ne străduim să facem cât mai mult rău țărilor care au impus sancțiuni asupra țării noastre și asupra cetățenilor noștri. Să le facem rău prin toate mijloacele. Să le sabotăm economiile, instituțiile și liderii. Să atacăm prosperitatea cetățenilor lor. Încrederea lor în viitor. Pentru asta, trebuie să căutăm neîncetat vulnerabilitățile critice ale economiilor lor și să le lovim în toate domeniile. Să provocăm pagube peste tot, paralizând activitatea întreprinderilor și administrațiilor lor. […] Să distrugem energia lor, industria lor, transporturile lor, băncile și serviciile lor sociale. Să-i facem să se teamă de prăbușirea iminentă a tuturor infrastructurilor critice. […] Le este frică de anarhie și de o explozie a criminalității în marile orașe? Să sabotăm autoritățile municipale! Le este frică de explozii sociale? Să le organizăm! Trebuie să injectăm cele mai paralizante spaime nocturne în sfera lor mediatică, să exploatăm toate durerile lor fantomă. Se plâng că utilizămfake news? Să le transformăm viața într-un coșmar complet nebunesc în care să nu fie capabili să distingă cea mai dezlănțuită ficțiune de realitățile zilnice, răul diabolic de rutina vieții.”
Am greși să credem că sunt simple amenințări. Revenind la ultimul punct foarte important menționat de Medvedev, tocmai am aflat dintr-un studiu recent că agenți pro-ruși bombardează deliberat jurnaliștii cu informații false pentru a suprasolicita resursele de verificare și a neutraliza capacitatea occidentalilor de a distinge adevărul de fals, ba chiar să-i facă să nu mai dorească să caute adevărul.
Una din marile slăbiciuni ale strategiei de subversiune rusești constă în faptul că metodele sale nu se schimbă prea mult. Știe să încorporeze cu brio mijloace noi, cum ar fi rețelele sociale și, mai ales, „comunicarea”, dar acționează fundamental de manieră repetitivă și stereotipată. De aceea, cunoașterea istoriei rusești și, mai ales, a istoriei URSS este indispensabilă pentru toți cei care vor să vadă clar în manevrele Kremlinului.
Tehnicile kominterniste
Dughin menționează moștenirea Kominternului [mişcarea comunistă internaţională fondată de Lenin în 1919]. Nu fără motiv. Ne confruntăm astăzi cu tehnici de manipulare a opiniei străine care par inspirate de cele inventate de comunistul german Willi Münzenberg, un propagandist genial al Kominternului. Stalin a apelat frecvent la ele începând cu venirea lui Hitler la putere, când a lansat politica de „front popular antifascist” pentru a fi în măsură să influențeze politica democrațiilor occidentale și să direcționeze agresiunea germană către Vest. Ideea era 1) de a inculca opiniei occidentale că URSS era singurul adevărat adversar al fascismului; 2) de a atrage cât mai multă lume din toate orizonturile, mobilizând intelectualii filosovietici non-comuniști (așa-numiții „tovarăși de drum”) în timp ce camufla influența Kremlinului în diversele mișcări, pentru a crește semnificativ influența comuniștilor, puțini la număr și marginalizați pentru mult timp în democrații. Münzenberg avea arta de a înmulți organizațiile paravan, care puneau în prim-plan personalități de renume, în timp ce sforile erau trase de Komintern. „Organiza comitete, congrese și mișcări internaționale ca un prestidigitator care scoate iepuri din pălărie… Fiecare dintre aceste organizații se ascundea în spatele unui paravan de personalități extrem de respectabile, de la ducese engleze la editorialiști americani și savanți francezi, care nu au auzit niciodată de Münzenberg și credeau că Kominternul era o invenție a lui Goebbels”, scrie Arthur Koestler. Astfel, Münzenberg organizează în august 1932 un „Congres mondial împotriva războiului imperialist” la Haga. Oficial, scriitorii francezi Romain Rolland și Henri Barbusse sunt cei care inițiază congresul, dar în realitate, comuniștii controlează totul din umbră. Münzenberg reușește să îi facă să participe pe Heinrich Mann sau Albert Einstein, fără ca aceștia să cunoască adevărații organizatori ai Congresului. Scriitorul Manès Sperber își amintește: „Münzenberg forma caravane de intelectuali care așteptau doar un semn de la el pentru a porni la drum; el alegea și direcția.”
1944-1949. Sovietizarea democrațiilor populare. Tipologia captării statelor
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Stalin revine la strategia lui Münzenberg pentru a facilita infiltrarea comuniștilor în organizațiile clandestine ale rezistenței din țările ocupate, astfel încât, la eliberare, comuniștii să poată prelua puterea în țările lor, fără a alarma prematur Occidentul. Strategia Moscovei constă în creșterea influenței partidelor comuniste locale, de obicei minuscule, prin crearea de largi coaliții în cadrul rezistenței, controlate de comuniști. Pentru aceasta, trebuiau să recruteze atât din dreapta, cât și din stânga. Stalin dizolvă Kominternul pe 15 mai 1943, înțelegând că pentru a prelua puterea, comuniștii trebuie să adopte naționalismul, așa cum îi explică comunistului iugoslav Milovan Djilas: „Există ceva anormal în existența însăși a unui forum comunist global în momentul în care partidele comuniste ar trebui să încerce să descopere un limbaj național și să lupte în condițiile impuse de propria lor țară.” Lui Tito i-a ordonat chiar să păstreze temporar monarhul: „Nu trebuie să-l restaurați pentru totdeauna, i-a spus în septembrie 1944. Reluați-l temporar; mai târziu, veți putea să-l trădați când se va ivi ocazia.” Tuturor comuniștilor europeni le recomandă să abandoneze retorica revoluționară și să acorde prioritate propagandei patriotice. Pe solul sovietic, școlile Kominternului îndoctrinează prizonierii de război și selectează viitoarele cadre din Europa ocupată. Comitetul Germaniei Libere, creat în URSS (iulie 1943) de emigranți comuniști și prizonieri de război germani coordonați de serviciile speciale sovietice, era deschis opoziției catolice, fostelor sindicate creștine, unor elemente din SPD, Wehrmacht și din fostul Partid Popular German. Stalin cocheta deja cu dreapta naționalistă germană: comitetul era prezidat de scriitorul comunist Erich Weinert și coprezidat de locotenentul Heinrich von Einsiedel, strănepot al lui Bismarck, care chema la renașterea politicii ruse a străbunicului său: „O Germanie comunistă alături de o Rusie comunistă va avea întotdeauna o poziție de forță și va fi un factor decisiv în Europa.” Beneš, președintele foarte rusofil al Cehoslovaciei, s-a întâlnit cu Stalin în decembrie 1943; euforic după această întrevedere, el îl asigură pe ambasadorul american Harriman că Stalin s-a schimbat și că nu intenționează să impună comunismul în regiunile eliberate de URSS.
În 1944-45, Stalin instalează în zonele ocupate de Armata Roșie Fronturi Patriotice care adună comuniști, socialiști și agrarieni (acest ultim partid fiind cel mai bine implantat în Europa de Est). Aceste coaliții promovează sloganuri unitare, precum „antifascismul”, „independența națională”, „reconstrucția națională” etc. Stalin încurajează revendicările iredentiste, transferurile de populație și practică o politică de „bacșișuri teritoriale”, știind că aceste măsuri vor crea o ostilitate durabilă între țările vecine, făcând ca fiecare democrație populară să depindă de Moscova pentru păstrarea câștigurilor teritoriale. În martie 1945, Stalin îl primește din nou pe Beneš și îl asigură încă o dată că URSS nu intenționează să bolșevizeze țările eliberate, că „diferitele partide comuniste vor deveni partide naționaliste interesate de interesele naționale ale propriei țări.” El impune includerea comuniștilor în guvernul Frontului Național, format în aprilie și condus de social-democratul Zdeněk Fierlinger, fost ambasador la Moscova, unde fusese recrutat de NKVD. Comuniștii își asigură posturi-cheie în toate aceste guverne de coaliție: poliție, armată, securitate de stat și propagandă, acestea fiind portofoliile pe care și le rezervă încă din primele zile și care sunt încredințate agenților NKVD. Walter Ulbricht, comunistul german favorit al lui Stalin, transmite colegilor săi directiva maestrului Kremlinului: „Trebuie să păstrăm aparențele democratice, dar trebuie să controlăm totul.” Comuniștii acționează pas cu pas, camuflați, „în zigzag”, așa cum recomandă Stalin. „Toată Germania trebuie să fie a noastră, adică sovietică și comunistă”, declară el unor comuniști bulgari și iugoslavi în iunie 1946. Peste tot, sovieticii impun crearea de posturi de „vice-miniștri”, în realitate comuniști care supraveghează miniștrii necomuniști. Toți miniștrii necomuniști au adjuncți comuniști.
În cadrul guvernelor de coaliție, comuniștii provoacă crize ministeriale succesive care le permit să-și avanseze pionii. Treptat, ei își elimină partenerii din coaliție, generând în fiecare partid necomunist o sciziune între o aripă stângă pro-comunistă și orientată spre Moscova și o aripă dreaptă care reunește pe cei care nu doresc dictatura comunistă. Aripa stângă elimină aripa dreaptă; apoi comuniștii scapă de aliații lor din această aripă stângă. Această eliminare a opoziției pe etape a fost numită „tactica salamului”. Aparatcikii prevalează asupra adevăraților antifasciști de convingere, partizanii autentici ai unității, considerați nesiguri de către Moscova. Un întreg arsenal de mijloace este folosit pentru a intimida și demoraliza opoziția. Se formează miliții populare care creează impresia — falsă — a unei aderări în masă la regim. Referendumul este un alt mijloc folosit pentru a insufla ideea că totul este pierdut și că trebuie să se cedeze. Astfel, în Polonia, în 1946, se organizează un referendum cu trei întrebări: „1) Sunteți de acord cu desființarea Senatului? 2) Sunteți de acord cu naționalizarea industriei și reforma agrară? 3) Sunteți de acord cu frontierele vestice ale Poloniei?” [Stalin a atribuit Poloniei o parte din Prusia de Est luată de la Germania, în timp ce la Est, el a amputat Polonia de provinciile sale orientale.] Referendumul a avut loc sub supravegherea atentă a NKVD-ului. Rezultatele sale au fost falsificate, dar propaganda le-a exploatat pentru a menține iluzia că poporul polonez sprijină comuniștii. Acest exemplu arată cum practica referendumului poate deveni o mașină de război împotriva democrației.
Primul obiectiv al „Fronturilor Populare” este așadar neutralizarea partidelor istorice și a liderilor lor, sistematic acuzați de colaborare cu „fascismul”. Scopul final este paralizia și distrugerea tuturor celorlalte centre de putere din societate. Nucleul comunist nu transferă asupra sa puterile existente: el distruge ceea ce nu este el însuși.
Controlul polițienesc al populației se instaurează imediat, atât de sus (controlul ministerului de Interne de către comuniști), cât și de jos. Comuniștii creează o ierarhie paralelă în armată și poliție. Organele de securitate, coordonate de NKGB-ul sovietic, își infiltrează agenții în toate partidele. Dacă tribunalele dau dovadă de „prejudecăți juridice” și refuză să condamne „dușmanii poporului”, comuniștii organizează mari manifestații populare pentru a le intimida.
În 1948, Moscova trece la etapa următoare, impunând fuziunea între socialiști și comuniști, care nu are scopul de a transfera asupra noului partid loialitatea socialiștilor, ci de a-i lichida pe aceștia din urmă prin încorporarea forțată. În Cehoslovacia, lovitura de stat de la Praga din februarie 1948 îndepărtează ultimele iluzii ale celor care credeau că este posibilă o coexistență între socialiști și comuniști. La 20 februarie, 12 miniștri necomuniști demisionează, cu intenția de a impune un nou guvern și noi alegeri. Dar, contrar angajamentelor anterioare, miniștrii social-democrați nu demisionează, guvernul lui Gottwald nu cade. Pentru președintele Beneš este un dezastru: comuniștii decid să profite de ocazie pentru a realiza o lovitură de forță cu sprijinul milițiilor controlate de PC. La 23 februarie, Gottwald formează un nou guvern de Front național, compus numai din comuniști și aliați; luând în serios amenințarea unui război civil, Gottwald cedează la 25 februarie și demisionează. Ministrul de Externe Jan Masaryk, care nu a vrut să demisioneze, este aruncat de la fereastră la 9 martie.
În cele din urmă, într-o ultimă etapă, clanul „moscovit” din cadrul PC denunță „comuniștii naționali” care i-au ajutat să ajungă la putere. De la intimidare se trece la teroare.
Sursa: DeskRussie.eu
