Evoluția Rusiei din 1996 arată că leninismul nu se limita la o versiune simplificată a marxismului. Era, de asemenea, un ansamblu de rețete pentru preluarea și menținerea puterii. Leninismul a supraviețuit naufragiului doctrinei marxiste, rămânând ca tehnică a loviturii de stat, ca know-how al subversiunii și al menținerii la putere a dictatorilor pro-ruși respinși de propriul lor popor.
Experiența țărilor postcomuniste din „vecinătatea apropiată”
Aceasta permite stabilirea unei tipologii a tehnicii putinist de captare a statelor, pentru că asta este cu adevărat ceea ce se întâmplă, și nu doar „ingerințe”. Acest lucru devine evident prin compararea metodelor folosite în Belarus și în Ucraina sub Ianukovici, și a procedurilor pe care le observăm la noi. Faza inițială este construirea „partidului rus”. Răbdător, de-a lungul anilor, Rusia țese o rețea vastă în statele-țintă prin inițiative guvernamentale, pseudo-private și nonguvernamentale. Toate țările vizate de Kremlin sunt acoperite de aceste plase fin țesute de agenți de influență. Fiecare dintre aceștia vizează o anumită categorie de indivizi: experți, think-tank-uri, parlamentari, militari pensionați, oameni de afaceri, jurnaliști, partide de stânga, partide de dreapta etc. Prioritatea acordată infiltrării centrelor de decizie, folosind kompromatul și corupția, nu înseamnă că Moscova nu încurajează și extinderea rețelelor sale de influență în regiuni și la nivelul marilor orașe. Sub acoperirea legăturilor culturale, asistăm la crearea de organizații orientate spre Kremlin, care servesc drept pepiniere pentru colaboratori viitori. Kremlinul își asigură controlul asupra unei intelectualități locale gata să servească interesele rusești. După cum a observat sociologul Igor Eidman, regimul putinian a „transformat cultura rusă într-o armă în războiul său hibrid împotriva civilizației occidentale”. De asemenea, să notăm importanța chestiunilor de memorie, o obsesie a președintelui Putin. Reformatarea memoriei este în plină desfășurare în țările vizate de Moscova. În Ucraina lui Ianukovici, se impune cultul „marelui război patriotic”. În Franța, a existat proiectul (anulat din cauza Covid) de repatriere cu mare pompă a rămășițelor generalului Gudin, un ofițer al Grande Armée căzut în Rusia, ale cărui oseminte au fost găsite foarte oportun atunci când Kremlinul spera să inițieze un „reset în relațiile diplomatice” dintre Franța și Rusia. Mesajul subliminal era: „Uitați-vă ce pățesc francezii care se împotrivesc Rusiei.” Panteonizarea kominternistului Missak Manouchian ne duce cu gândul la cultul „marelui război patriotic” și al „frontului antifascist”. Mesajul subliminal este: „Cu astfel de eroi, nu vă este rușine să susțineți naziștii de la Kiev?”
Penetrarea „siloviki” (militari și polițiști) interesează în mod special serviciile speciale ruse. Cazul Ucrainei înainte de 2014 a arătat că Rusia nu se mulțumea să desfășoare o rețea de spionaj în armată, ci proceda la o recrutare sistematică a ofițerilor prin corupție sau kompromat, aranjându-se ca aceștia să ajungă în posturi de responsabilitate; în plus, se asigura că armata și serviciile ucrainene ascultă direct de Moscova, fără a trece prin satrapii locali.
Infiltrarea mediilor de afaceri
Aceasta permite crearea unor rețele solide apropiate de puterea politică. Când „partidul rus” câștigă alegerile, Rusia lansează în țara țintă unul sau mai multe mari proiecte finanțate de Moscova care vor crea o masă critică și vor face țara să cadă în orbita Kremlinului. Un exemplu este societatea RosUkrEnergo, condusă de oligarhul Dmitro Firtach, care a fost un intermediar în comerțul cu gaz între Rusia și Ucraina. Această societate servea la deturnarea veniturilor din revânzarea gazului rusesc cedat Ucrainei la prețuri inferioare celor de pe piața mondială în buzunarele apropiaților Kremlinului, partidului prorus al Regiunilor (partidul lui Ianukovici) și unei vaste rețele de oficiali ucraineni corupți care controlau viața politică a țării. Gazul rusesc, presupus vândut la preț redus Ucrainei, era direcționat spre Occident, în timp ce elitele conducătoare rusești și ucrainene „își umpleau buzunarele” pe parcurs. Un alt exemplu al acestui procedeu rusesc este finanțarea de către Rusia în 2014 a extinderii centralei nucleare de la Paks în Ungaria. Contractul cu Rosatom a fost clasificat secret timp de 30 de ani. Nu fără motiv: a făcut din fostul opozant Viktor Orban, șeful guvernului maghiar, un auxiliar zelos al politicii Kremlinului.
Ucraina lui Ianukovici (2010-2014)
Aici se poate observa cel mai bine finalitatea proceselor descrise mai sus. În primăvara lui 2014, când Ucraina a dorit să reziste agresiunii ruse, a constatat că nu avea nici armată, nici servicii speciale pe care să se bazeze: peste tot, agenții ruși erau la comandă, statul ucrainean devenise o glumă și a fost necesară o mobilizare improvizată a întregii societăți pentru a rezista șocului „războiului hibrid” rusesc.
Eficacitatea metodelor putiniste în Europa Occidentală
În timpul campaniei sale electorale din 2006-2007, Nicolas Sarkozy s-a arătat foarte critic față de Putin. A fost suficient ca în iulie 2007, Gazprom să anunțe că Total va obține 25% din acțiunile consorțiului de exploatare a zăcământului Chtockman pentru ca Nicolas Sarkozy să adopte o orientare rusofilă care va avea consecințe grave, autorizând transferuri imprudente de tehnologie în domeniul militar, fără a mai vorbi de dezastruosul contract pentru portelicoptere Mistral semnat pe 17 iunie 2011.
Propaganda Kremlinului a reușit să convingă o bună parte din dreapta franceză că Vladimir Putin este singurul apărător al „valorilor tradiționale” amenințate de liberalismul mondialist; că este campionul creștinilor amenințați de islamul militant. Însă comunicarea Kremlinului este atât de ingenioasă încât extrema stângă vede în președintele rus singurul lider al luptei împotriva neocolonialismului și hegemoniei occidentale. Nici măcar Stalin nu reușise să facă un asemenea șpagat. Astfel, un „Bloc național” se confruntă cu Frontul popular, iar Franța este prinsă între două mișcări ale căror grupuri de conducere converg în trei puncte: alinierea la Kremlin, ura față de Europa și de anglo-saxoni. După cum rezuma Dughin, „a Treia Romă, al Treilea Reich și a Treia Internațională sunt elemente ce trebuie conectate în revolta împotriva lumii moderne.”
Riscuri pentru guvernarea Franței
Dacă extremele câștigă, Franța riscă să devină neguvernabilă. Singurele măsuri care vor trece vor fi cele dorite de partidul rus în care converg cele două blocuri extreme aparent antagonice: sabotarea Uniunii Europene și a NATO, ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei, sfârșitul ajutorului militar pentru Ucraina. Comunitarismul LFI și amenințarea războiului civil pe care o va genera vor întări controlul RN asupra pârghiilor puterii. Ne putem aștepta ca Rusia să ofere generos noii Franțe petrol și gaze la prețuri reduse, încurajând multiplicarea oligarhilor francezi în slujba Kremlinului. Aceștia se vor ocupa de preluarea controlului asupra mass-mediei și de răspândirea propagandei ruse. Nu trebuie să credem că francezii vor fi imuni la aceasta. Țara noastră este traversată de resentimente, teren propice pentru narațiunile Kremlinului. Cât despre puterea acestei propagande, este suficient să vedem soldații ruși mergând către moarte în valuri succesive, ca niște zombi, pentru a-i înțelege impactul.
Votul pentru RN
Mulți dintre compatrioții noștri votează pentru RN, gândindu-se că trebuie încercată și varianta asta, să experimenteze cu o echipă nouă care poate se va dovedi mai puțin dezamăgitoare decât cele anterioare. Dar suntem siguri că aceste alegeri nu vor fi ultimele alegeri libere pe care le va cunoaște țara noastră? Experiența arată că liderii care fac alegerea geopolitică a Rusiei sunt imposibil de înlăturat. Ucrainenii care au reușit să scape de satrapul lor Ianukovici au plătit cu peste zece ani de război genocidar. Kremlinul va împărtăși cu plăcere susținătorilor săi francezi tehnica sa bine rodată de alegeri Potemkin și neutralizarea opoziției. Cât despre noi, putem avea încredere în atașamentul compatrioților noștri față de instituțiile noastre, când președintele nostru însuși oferă Rusiei un cadou la care nici măcar nu visa, aruncând țara în haosul dorit de Kremlin? Mai mult, lăudându-se: „Le-am aruncat grenada la picioare. Acum să vedem cum se descurcă…” Un președinte căzut pradă unor impulsuri nihiliste, străin de orice grijă pentru binele public, nu va avea nici măcar voința de a se opune alunecării țării sale în servitute. Nu ne rămâne decât să sperăm într-un reviriment civic. Și să rezistăm a ceea ce Taine numea „capitularea interioară”.
Sursa: Desk-Russie.eu