În luna martie, politologul Thibault Muzergues a publicat o carte remarcabilă, Postpopulisme (Éditions de l’Observatoire), anunțând sfârșitul „marii disrupții populiste a anilor 2010” în favoarea unui nou model, mai pragmatic. Reproducem aici o parte din interviul dat de autor pentru Le Point:
« Le Point: La alegerile europene, lista Rassemblement National condusă de Jordan Bardella a ieșit în frunte chiar și la nivelul cadrelor. Este acesta un semn al unei mutații în percepția RN, inclusiv în rândul elitelor?
Thibault Muzergues: Este într-adevăr un semn că RN reușește să obțină o respectabilitate reală în clasele sociale superioare, datorită, în principal, prospețimii aduse de Jordan Bardella în campania partidului, dar și exasperării unei părți a notabililor – în special în afara marilor orașe – față de Emmanuel Macron. După de-diabolizare, Marine Le Pen a trecut la o altă fază de dezvoltare a RN, care este respectabilitatea: este un efort de lungă durată întreprins de câțiva ani, caracterizat, de exemplu, printr-un comportament reținut, politicos, al aleșilor săi în parlament, care contrastează cu cel, mai populist, al La France Insoumise. În această tentativă, Marine Le Pen a fost, de asemenea, mult ajutată de Éric Zemmour, ale cărui poziții extreme, reacționare, au „centrat” în mod natural discursul ei.
Poate fi făcut un paralelism între latura catch-all a acestui „bardellism” și „trumpism”?
Într-o anumită măsură, da: Donald Trump atrage astăzi segmente mult mai largi ale populației, care nu votaseră neapărat pentru el la alegerile din 2016: clasa muncitoare multirasială, electoratul masculin afro-american și hispanic, de exemplu, dar și o parte a elitei care și-a schimbat poziția și îl susține acum, după ce a fost mai mult decât rezervată față de el. Este acolo o victorie ideologică pentru Trump, care, indiferent de rezultatul alegerilor prezidențiale din acest an, va fi condus o schimbare radicală a politicilor publice americane pe subiecte diverse precum politica industrială, protecționismul și, desigur, imigrația. Jordan Bardella urmează un drum care ar putea să se apropie de cel al lui Trump, dar fără să distingem încă un fond adevărat: pentru moment, „Boss-ul” [cum îl numesc adepții săi] rețelei TikTok este înainte de toate un fenomen mediatic, o garanție de acceptabilitate pentru RN, dar el este încă doar o cutie de rezonanță în care nemulțumiții de macronism (care sunt astăzi foarte numeroși) își pot exprima aspirațiile, uneori contradictorii. Asta nu înseamnă că nu există ambiguitate la Trump, departe de asta, dar imaginea sa are astăzi mai mult conținut decât cea a lui Bardella – ceea ce ar putea, desigur, să se schimbe dacă RN ar accede la guvernare. Jordan Bardella și-a început campania legislativă printr-un recul programatic. Anunțând, în special, că abrogarea reformei pensiilor lui Emmanuel Macron nu va face parte din prioritățile sale economice având în vedere situația financiară a țării…
Care pot fi consecințele acestei evoluții asupra electoratului RN?
Prin această amânare (probabil sine die) a anulării reformei pensiilor, Jordan Bardella se poziționează perfect în această căutare de respectabilitate și profesionalism care lipsește încă RN-ului pentru a-și asigura o victorie la aceste alegeri parlamentare, în două tururi. Gândiți-vă așa: acolo unde i-au trebuit lui François Mitterrand doi ani de exercitare a puterii pentru a-și da seama că socialismul economic ducea la impas, Bardella a înțeles asta înainte chiar de a accede la afaceri! De fapt, Rassemblement National încearcă astăzi să meargă pe două picioare: primul, cel mai puternic, este întruchipat de Marine Le Pen, care a fidelizat un electorat muncitor din nordul Franței. Al doilea, pe care îl construiește Jordan Bardella, constă în a face din RN un partid al clasei de mijloc, eliberat de aspectele sale cele mai extreme și inacceptabile pentru burghezia franceză (și, din nou, îi poate mulțumi radicalismului lui Éric Zemmour, care a făcut mult pentru a face discursul său acceptabil în această categorie de populație). Astăzi, votul clasei muncitoare pentru RN este consolidat și nu există nimeni în prezent care să-l caute – ceea ce înseamnă că toate renunțările sunt posibile, chiar dacă o dezamăgire în tipul guvernării ar putea provoca efecte pe termen lung. Tocmai pentru că nu a fost niciodată la putere și beneficiază de o bază electorală consolidată, RN își poate permite acest gen de răzgândire, fără consecințe electorale pentru el.
În ultimii ani, RN a renunțat la multe dintre cele mai radicale aspecte ale programului său, cum ar fi ieșirea din UE, abandonarea euro, interzicerea dublei cetățenii, ieșirea din CEDO, sau revenirea la pensionare la 60 de ani… Îl transformă asta într-o mișcare „postpopulistă” în opinia dumneavoastră?
Nu suntem încă acolo, dar RN se îndreaptă în această direcție – ultimul episod recent, eforturile Marinei Le Pen de a expulza din alianța sa europeană Identitate și Democrație partidul german AfD, partid ultra-populist care nu își ascunde nici simpatiile proruse, nici disprețul față de elite (și cu atât mai puțin simpatia pentru anumite aspecte ale istoriei germane pe care alții preferă să le uite). Marine Le Pen se vede bine ca un Henric al IV-lea modern, pentru care Parisul merita bine o slujbă, iar parcursul său ideologic o apropie de ceea ce am numit „postpopulism”, adică o extremă dreaptă care acceptă să joace jocul instituțiilor și valorilor fundamentale ale dezbaterii democratice pentru a face să treacă idei considerate prea radicale acum câțiva ani (pe imigrație, de exemplu). Totuși, spre deosebire de o Giorgia Meloni sau Democrații din Suedia, de exemplu, Marine Le Pen nu a mers (încă?) până la capătul logicii: ea refuză încă să se poziționeze clar pe clivajul dreapta-stânga, preferând să se bazeze pe cel, mai familiar, între populiști și elite (ajutată în aceasta de Emmanuel Macron, este adevărat); ea rămâne încă foarte tăcută asupra politicii sale externe, a relațiilor sale cu Rusia, China sau Statele Unite; și, în final, în ciuda ultimelor reculuri, programul său economic rămâne puternic ancorat în etatism, chiar socialism, spre deosebire de programele postpopuliste pe care le vedem începând să apară în Europa și în cele două Americi în acest moment.
Două căi posibile se deschid pentru RN în caz de victorie: una, este „melonizarea”; cealaltă, este „orbanizarea”. La putere, RN s-ar putea „meloniza”, adică să urmeze pașii primei-miniere a Italiei său după ce a promis ruptura?
Atenție, Giorgia Meloni s-a normalizat pe fond înainte de a accede la putere și, într-o anumită măsură, ea reprezenta cel mai bine continuitatea (cel puțin pe plan economic) după președinția Consiliului lui Mario Draghi! Vedem clar că RN face într-adevăr eforturi pentru a merge în această direcție, dar nu suntem încă acolo. Totuși, președințiile franceze sunt adesea promisiuni de ruptură care se termină în mari dezamăgiri pentru militanți: gândiți-vă la Mitterrand în 1981, Chirac în 1995, Sarkozy în 2007, sau Hollande în 2012! De fapt, două căi posibile se deschid pentru RN în caz de victorie: una este „melonizarea” și acceptarea faptului că cel puțin o parte din reguli nu vor (și nu trebuie) să se schimbe pentru a putea guverna. Cealaltă este „orbanizarea”, adică preluarea totală a puterii și o redefinire profundă a ceea ce este statul. Având în vedere configurația politică și instituțională actuală, alegerea Meloni ar părea cea mai judicioasă în caz de victorie a RN – dar viața politică este plină de surprize… »
Sursa: LePoint.fr
