Scriam în episodul trecut că dacă nu ar fi fost un martir al comunismului, l-am fi judecat pe Iuliu Maniu mai aspru pentru erorile făcute ca politician. Corneliu Coposu a devenit secretarul personal al marelui lider național-țărănist exact în perioada în care începeau să se vadă efectele negative ale aducerii pe tron a lui Carol al II-lea. Maniu nu a fost un politician perfect[1], dar a știut să tragă învățăminte din greșelile comise, să încerce să le corecteze și mai ales să le explice altora. În cazul special despre care avem o asemenea prețioasă mărturie, principalul său confesor și învățăcel era tînărul Coposu, care își nota conștiincios lecțiile magistrale ținute în afara amfiteatrelor universitare, fără să modifice nimic, pentru că notațiile îi serveau ca bază documentară pentru cartea proiectată. Liderul țărănist a luat decizii cruciale în împrejurări ieșite din comun pentru întregul continent, cu bune intenții, convins că procedează corect.
În circumstanțe istorice și geopolitice tragice pentru țară, ”Sfinxul de la Bădăcin” a fost forțat să acționeze decisiv, nu doar să reflecteze asupra a ceea ce avea de făcut. Tocmai de aceea, el a fost tot timpul monitorizat de tot felul de servicii secrete. S-a tot scris despre felul în care poliția politică comunistă l-a urmărit pe Corneliu Coposu vreme de decenii. Or, Iuliu Maniu era în atenția serviciilor secrete britanice (SOE și MI6), românești (Corpul Detectivilor, SSI), naziste (Gestapo, SS, adică a serviciului secret ale acesteia, SD) și sovietice (NKVD și GRU) [2]. Nu a fost persecutat de poliția politică, precum Coposu mai tîrziu, ci doar monitorizat, pentru că acțiunile sale puteau influența și chiar au influențat politica națională și internațională (după cum aflăm din Jurnalul interzis, pînă și Adolf Hitler avea un dosar despre Iuliu Maniu, dar voi reveni asupra acestor aspecte).
În acest sens, inițiativa liderului țărănist de a scoate România din alianța cu Germania lui Hitler, ceea ce implica o alianță cu fostul inamic, Uniunea Sovietică, a fost extrem de riscantă și avut urmări devastatoare nu numai pentru viața și cariera lui Maniu, dar mai ales pentru destinul națiunii române și statului român. România a ajuns la 23 august 1944 în cel mai greu impas politic și geopolitic din întreaga ei istorie. Dar 23 august 1944 nu poate fi înțeles decît în lumina principiului consecințelor neintenționate, ca derivînd din înțelegerile secrete făcute pe 23 august 1939 între naziști și comuniști, între Hitler și Stalin. Ca și la sfîrșitul primului război mondial, soarta României la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial a depins parțial de schimbările raporturilor de forță dintre marile puteri. În mare parte însă, soarta României a depins de calitatea conducerii sale politice, diplomatice și militare. Or, înainte de începerea celui de-al doilea război mondial, cînd s-a semnat Pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop, România era condusă de către regele Carol al II-lea, ale cărui decizii politice au dus în mod fatal și ireversibil la vulnerabilizarea țării noastre, devenită pradă ușoară pentru împărțirea Europei Centrale între comuniști și naziști. Din acele circumstanțe a decurs intrarea în război contra Uniunii Sovietice, pentru recuperarea teritoriilor românești ocupate abuziv, iar apoi prăbușirea în abis a României, ocupată de Armata Roșie și forțată să adopte regimul comunist.
Celălalt șir de consecințe neintenționate a decurs din (re)aducerea pe tronul României de către primul ministru Iuliu Maniu a celui care renunțase la tron, prințul moștenitor renegat Carol. Tot ce făcuse respectivul individ pînă în acel moment arăta că era persoana contraindicată pentru ocuparea celei mai înalte poziții în stat. Sunt mai multe reconstituiri istorice ale circumstanțelor care au condus către acea ”restaurație” și la deteriorarea procesului decizional[3]. Cine le studiază cu atenție va constata cît de numeroase au fost erorile și fărădelegile unui reprezentant de frunte al monarhiei, în timpul căruia corupția la nivel înalt, favoritismul, clientelismul, au atins cote nemaivăzute.
Voi acorda atenție în această parte a comentariului-recenzie modului în care Iuliu Maniu a interpretat evenimentele din 1928-1930 în fața discipolului său Corneliu Coposu, precum și interacțiunilor intense dintre liderul țărănist și monarh vreme de un deceniu, la care autorul jurnalului a fost martor. Este perioada în care se instaurează dictatura regală, pe care cei doi țărăniști au intepretat-o la vremea respectivă ca fiind una ”totalitară”, fără să conștientizeze cît era aceea de soft și de permisivă, prin comparație cu regimurile totalitare autentice, nazist și comunist. Maniu a fost acela care a comis marea eroare politică de a-l aduce pe tron pe Carol, și tot el a contribuit decisiv la înlăturarea definitivă de pe tron a lui Carol al II-lea. Cea de-a doua acțiune nu poate compensa însă răul inițial comis.
Jurnalul interzis surprinde anumite aspecte inedite privind relația complexă dintre Iuliu Maniu, familia regală și puternicul clan politic al Brătienilor. Liderul național-țărănist a jucat pe cartea prințului Carol și pentru a contracara legăturile privilegiate dintre liderii liberali și casa regală. Din motive morale, Maniu nu făcea parte dintre admiratorii reginei Maria, soția regelui Ferdinand și mama prințului Carol, chiar dacă îi recunoștea meritele din timpul primului război mondial. S-a scris mult (inclusiv în sursele bibliografice menționate) despre influența majoră a lui Ionel Brătianu asupra familiei regale, ba chiar despre relația adulterină dintre acesta și regina Maria (celălalt favorit mai mult sau mai puțin secret fiind prințul Barbu Știrbey). Aceste relații intime dintre regină și diferiți ”bărbați de stat” nu ar fi trebuit în mod normal să ne intereseze, dar ele au influențat negativ viața politică la cel mai înalt nivel. După funeraliile reginei Maria (care murise pe 18 iulie 1938), Coposu notează pe 25 iulie 1938:
”În ce privește atitudinea lui Maniu, desigur că puritanismul lui fusese contrariat de repetatele zburdălnicii etalate în tinerețe. Dar ceea ce îi reproșa defunctei regine era influența ei nocivă asupra regelui Ferdinand în politic a internă și amestecul ei direct și impulsiv în promovarea guvernelor de după război, ca principală suporteră a Brătienilor. În 1929, Maniu primise, din surse de necontestată autenticitate, informații că în 1927 regele Ferdinand ar fi semnat un decret de numire a lui Maniu ca prim-ministru, dar în urma unei scene violente de dramatică împotrivire a reginei, a fost presat să-l retragă, înlocuindu-l cu decretul de numire a lui Știrbey. (Decretul de numire a lui Maniu, semnat de rege, dar încă necontrasemnat de primul-ministru demisionar, fusese recuperat de un salariat al Palatului și ulterior predat lui Maniu). Cert este că la moartea Înaltului Regent Buzdugan, sprijinitorii candidaturii Reginei Maria pentru completarea vacanței din Regență (Stere, Iunian, în parte Micu Mihalache, precum și o serie de generali activi din armată) s-au izbit de refuzul categoric al primului ministru. Regina Maria nu ezita să împărtășească apropiaților ei ideea că Maniu, cu intransigența și scrupulele lui, ar fi avut față de viitorul Ilenei, fiica preferată a reginei, o atitudine aspră, vecină cu ostilitatea.”
Fără a face istorie contrafactuală, nu poți să nu te întrebi ce s-ar fi putut întîmpla cu politica românească interbelică dacă Iuliu Maniu ar fi ajuns pentru prima dată premier încă din 1927. Cu siguranță, evenimentele tulburente din 1928 împotriva guvernării liberale nu s-ar fi petrecut. Însă regina Maria a preferat să își impună unul dintre favoriții personali, prințul Barbu Știrbey, dar doar pentru două săptămîni; ulterior, Ionel Brătianu avea să revină în poziția de premier, pentru al cincilea mandat. Peste doi ani, cînd Maniu la rîndul său a devenit premier, el s-a împotrivit ca regina Maria să intre în regență. Iar cînd în 1930 Carol a venit pe tron, el nu a ezitat să-l trimită în exil pe prințul Știrbey, favoritul reginei Maria. Exilul respectivului a durat exact atîta timp cît Carol a fost rege. După ce liderul național-țărănist a pus capăt regenței și a fost de acord cu revenirea lui Carol, nici relația sa cu prințul/regele Mihai, nepotul reginei Maria și fiul lui Carol, nu a fost lipsită de dificultăți (voi reveni asupra chestiunii).
Este semnificativ că discuția în care Maniu îi explica lui Coposu de ce l-a adus pe tron pe Carol se desfășura pe 1 septembrie 1940, moment în care liderul țărănist îi solicita garanții generalului Ion Antonescu că îi va ”pretinde, ca și noi toți, abdicarea.” În general, în discuțiile dintre cei doi, Maniu povestea din proprie inițiativă anumite “amănunte de culise.” Acum însă, Coposu își dovedește calitățile de jurnalist de investigație și găsește un moment potrivit pentru lămurirea unuia dintre cele mai controversate episoade ale istoriei interbelice: ”Președintele este în dispoziție de conversație. Profit de prilej ca să-l ispitesc pe marginea anumitor amănunte de culise de <<restaurație>>: <<De nouă ani conduceți o acțiune temerară împotriva lui Carol al II-lea. Nu ar fi fost mai simplu să vă opuneți revenirii lui pe tron?>> După o scurtă ezitare, îmi răspunde:”. Coposu beneficia din partea lui Maniu de o asemenea încredere încît acesta din urmă nu s-a supărat pentru că i se punea o întrebare care de fapt îl punea în situația incomodă de a-și recunoaște responsabilitatea. În același timp, răspunsul dat trebuie să le dea de gîndit tuturor acelora care trebuie să ia decizii în perioade complicate și celor care analizează respectivele decizii. Trebuie evitată eroarea de a judeca deciziile în primul rînd în lumina deznodămîntului lor ulterior, indiferent că acela a fost negativ sau pozitiv; ele trebuie judecate în primul rînd în contextul istoric concret în care s-au petrecut, iar în al doilea rînd în legătură cu motivațiile inițiale. Or, din ceea ce a făcut Maniu și din modul în care își explică acțiunile, reiese că primul ministru din acea perioadă a avut încredere în viitorul rege, a cărui revenire a fost condiționată de o serie de promisiuni și angajamente, în vreme ce Carol și-a încălcat cuvîntul și onoarea, făcînd nu numai contrariul a ceea ce promisese, dar alegînd să guverneze într-un mod care era dăunător pentru națiune și țară.
Pe scurt, Maniu povestește, contextualizează și explică: ”Desigur că ar fi fost mai simplu. Puteam să-l arestez la 6 iunie. Nu ar fi fost oportun. Ar fi fost chiar o greșeală politică pe care partidul ar fi plătit-o scump. În anul 1930, lumea românească, în marea ei majoritate, nutrea o simpatie evidentă pentru cel socotit atunci <<Prințul sacrificat de liberali>>. Țara îl dorea. El era considerat victimă a manevrelor lui Brătianu și încarna multe nădejdi. Opinia publică trecea, cu multă ușurință, peste aventurile lui anterioare. Ba unii chiar îi apreciau romantismul și cavalerismul dovedit. Țara era pornită împotriva liberalilor, uzați de o guvernare prelungită și destul de abuzivă, și îmbrățișa cu ostentație pe toți adversarii guvernanților și în primul rînd pe prințul moștenitor, prin a cărui îndepărtare din țară fusese întronat un copil, tutelat de regență. Fără experiența lui Carol II, opinia publică ar fi fost permanent frămîntată de nostalgia moștenitorului de tron surghiunit, prilej de permanente convulsiuni. Carol II nu este lipsit de calități: este inteligent, are prestanță, distincție și hotărîre. Ar fi fost apt pentru o domnie satisfăcătoare dacă nu ar fi fost ros de demonul orgoliului și al megalomaniei și, mai ales, dacă s-ar fi putut dezbăra de Lupeasca, femeia nefastă care-l domină și îl împinge în toate năzbîtiile și abuzurile. Intuind oarecum caracterul lui, am voit să-mi iau asigurări eficiente pentru a-i stăvili excesele printr-o încorsetare deliberată. I-am trimis încă din 1928, în mod discret, oameni de încredere pe Popovici și pe Leucuța, care să trateze cu el condițiile revenirii. I-am cerut să se despartă definitiv de Lupeasca. A acceptat. I-am cerut să se reconcilieze cu Principesa Elena, mama copilului său, după ce m-am asigurat de acceptul Principesei. A primit. I-am cerut angajamentul că va domni, fără a încerca să guverneze, că va respecta Constituția, legile țării și statutul civil al casei domnitoare și că va renunța la răzbunări și favoritisme. A acceptat și această condiție.”
Maniu spunea despre Carol II că ”nu era lipsit de calități.” El uita să menționeze viciile sale, păcatele sale capitale clasice și moderne: lăcomia de avere și putere (în latină avaritia), aroganța (superbia), desfrînarea (luxuria), politica lipsită de principii. Aceasta era lista scurtă. Făcînd parte dintr-o familie princiară germană convertită la ortodoxie, dacă ne uităm la Decalogul din versiunea ortodoxă, Carol a încălcat poruncile V, VI, VII, VIII și IX[4]. Prin viciile, păcatele și crimele sale, dar mai ales prin deciziile sale fatidice, regele s-a compromis pe sine și mai ales a compromis monarhia. Încă din decembrie 1934, Iuliu Maniu a explicat oficial motivele pentru care a acceptat readucerea pe tron a celui care deja renunțase de mai multe ori la succesiune și trăgea un semnal de alarmă: “Prin Restaurație ordinea constituțională și Dinastică a intrat în albie normală. Ea ar fi trebuit să dea roade binecuvîntate și liniște în viața de Stat. Situația ce s-a creiat însă printr-o serie întreagă de atitudini și măsuri luate din partea Coroanei pe urma greșelilor Sfetnicilor săi, este departe să fie normală. Ea inspiră serioase îngrijorări fiecărui cetățean devotat Țării și Regelui. Lucrurile trebuiesc îndrumate fără întîrziere înspre o normală funcționare a factorilor constituționali, respectîndu-li-se pe deplin drepturile, și spre o liniște a sufletelor adînc tulburate” [5].
Deja Maniu își dăduse seama de enorma eroare și mai ales de faptul că urmau să se petreacă lucruri și mai grave. Însemnările din Jurnalul interzis încep în iunie 1936 (cînd Coposu avea 22 de ani), iar deja situația semnalată mai sus de Maniu se înrăutățise. Pe 4 aprilie 1937, cînd Ion Mihalache încă mai spera că se va ieși din criză și acceptase un mandat de premier, Maniu ”are convingerea fermă că regele urzește planuri dictatoriale, că este nesincer și intrigant și că așteptările lui Mihalache nu se vor realiza.” Pe 24 decembrie 1937, ”în ajun de Crăciun”, Maniu ”cere o întrevedere cu [Adrien] Thierry, ministrul francez la București”, căruia îi comunică ”informația că regele Carol al II-lea …încearcă să constituie un guvern hibrid (și neviabil), cu amprentă fascistă și cu tendințe filo-germane, sub conducerea lui O. Goga (care, în alegerile de la 20 decembrie 1937, obținuse abia 9,15% din voturi”, dar respectivul diplomat (”cunoscut pentru prietenia lui cu Carol al II-lea”) refuză să creadă. Pe 6 februarie 1938, Coposu asistă la întîlnirea lui Iuliu Maniu cu Dinu Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, iar ”pe deplin acord, cei doi șefi de partide hotărăsc o acțiune comună, energică pentru blocarea dictaturii regale. Se pun bazele unei înțelegeri care să asigure apărarea instituțiilor democratice și a vieții constituționale în țară. În drum spre casă, Președintele subliniază, cu multă căldură, marile calități ale lui Dinu Brătiau, care își dovedește apartenența la marea familie a Brătienilor, încărcată cu merite nepieritoare pentru istoria României.”
În perioada precomunistă din România și în general în sistemele politice competitive, exista posibilitatea corectării erorilor politice. Marii oameni de stat au fost aceia care au dovedit că se pot corecta chiar și în urma comiterii unor grave greșeli. Unul dintre motivele principale pentru care Iuliu Maniu a încurajat ”restaurația” unui prinț psihopat a fost legată de calculele politice de contrabalansare a influentei familii a Brătienilor, care adesea a guvernat în stil autoritar, avînd un ascendent față de familia regală de origine germană (adusă pe tron tot de Brătieni). A reușit, dar nu a luat în calcul modul în care va degenera rapid monarhia într-o dictatură regală. Or, cînd acest lucru s-a petrecut, Maniu nu a ezitat a se întoarce către Brătieni pentru o alianță de contracarare a dictaturii, în interesul democrației. În perioada care a urmat, un deceniu întunecat, Iuliu Maniu și Dinu (Constantin I.C.) Brătianu au colaborat strîns pentru a lupta împotriva dictaturii regelui Carol II, a dictaturii mareșalului Antonescu și a regimului totalitar comunist. Sfîrșitul celor doi, ca și al istoricului George Brătianu, precum și a mai altor lideri importanți, a fost unul tragic, în celebra închisoare de la Sighet, unde fiind bătrîni, bolnavi, au pierit din pricina relelor tratamente. Vreme de ani de zile secretul uciderii lor a fost bine păstrat, iar trupurile lor au fost aruncate în gropi comune, fără slujbă de înmormîntare, fără cruce, fără nume, fără a se fi aflat mai tîrziu cu certitudine locurile respective.
NOTE
[1] Acest comentariu-recenzie de carte se bazează pe notele mele de lectură la volumul Corneliu Coposu, File dintr-un jurnal interzis, 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediție îngrijită și prefață de Doina Alexandru (București: Editura Vremea, 2014). Mă refer la text în formula Jurnalul interzis.
[2] Am să revin pe larg cu denumirile serviciilor de informații și de poliție politică interesate de monitorizarea liderului național-țărănist și acronimele lor în episodul ”Maniu și serviciile secrete”, mai ales că anumiți istorici, unii bine intenționați, alții dimpotrivă, au lansat în spațiul public ideea că Iuliu Maniu era ”agent” al serviciilor secrete britanice, o dezinformare lansată despre el tocmai de către serviciile secrete sovietice și preluată de justiția comunistă românească.
[3] Din motive lesne de înțeles, în particular pentru că a fost scrisă în conformitate cu principiile ”luptei de clasă” și ale condamnării regimului ”burghezo-democratic”, am rezerve față de istoriografia comunistă cînd vine vorba despre regele Carol al II-lea, relația sa cu Iuliu Maniu, ori despre oricare alt subiect din perioada interbelică, dar din pricina faptului că am făcut studii de istorie în universitate, nu am putut evita lectura unor cărți precum: A. G. Savu, Dictatura regală (1970); Florea Nedelcu, De la restaurație la dictatura regală (1981); Ioan Scurtu, Din viața politică a României. Studiu critic privind istoria Partidului Național-Țărănesc (1983); Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, România după Marea Unire (1986, 1988). Nu am dat referințele bibliografice integrale, întrucît nu voi cita din acele cărți. Nu voi cita și nici măcar nu voi menționa textele privitoare la aceleași subiecte publicate de atunci încoace de istoriografia propagandistică legionară, deși după revoluție am petrecut mult timp pentru a le parcurge. Bine documentată în privința personajului Carol, a camarilei regale, a dezastrului geopolitic în care au împins țara, dar tributară ipotezelor conspiraționiste și plină de ură, resentimente (în particular împotriva lui Iuliu Maniu) și mizantropie, însă deloc plicticoasă, este abordarea istorică revizionistă a lui Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în România. 1821-1999, volumul 2, Eșecul democrației române, ediție revizuită (București: Rao International, 2006), în particular capitolul IV, ”O farsă sinistră: <<Restaurația>> (7-13 iunie 1930)”, 223-369, volumul 3, Cele trei dictaturi, ediție revizuită (București: Rao International, 2006), capitolele I-IV, ”Perioada interbelică, preludiu al dictaturii”, ”Camarila, centru de putere în stat”, ”Lovitura marilor trădări”, ”Noaptea generalului”, 11-370. Pentru o abordare echilibrată, dar care nici nu pune sub semnul întrebării istoriografia comunistă și nici nu aduce nimic nou, însă potrivită ca introducere pentru cei care nu cunosc istoria perioadei, vezi Keith Hitchins, România. 1866-1947, ediția a II-a, traducere de George G. Potra și Delia Războlescu (București: Humanitas, 1998), capitolul ”Viața politică, 1919-1940”, 373-419.
[4] Carol II a încălcat porunca a VI-a – ”Să nu ucizi!” – prin asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalte căpetenii legionare, care după aceea a declanșat un val de crime de răzbunare din partea Gărzii de Fier. El a încălcat porunca a VIII-a – ”Să nu furi!” – prin nenumăratele sale afaceri necurate, comise atît în tinerețe, cît și cîtă vreme a fost pe tron, cu ajutorul ”camarilei”.
[5] Pe lîngă Jurnalul interzis, trebuie citite și documentele istorice inedite, ”ordonate și datate de dl. C. Coposu”, cum ar fi ”Memoriul Domnului Iuliu Maniu în chestiunea Restaurației”, pregătit pentru Adunarea Deputaților, pe 13 decembrie 1934, din care am citat mai sus. Documentul poate fi găsit în volumul: Direcția Departamentelor de Studii, Doctrine, Programe a PNȚCD, Fundația Hans Seidel, Iuliu Maniu în fața istoriei, coordonator Gabriel Țepelea, redactor Niculae Paraschiv (București: Editura Gândirea Românească, 1993), 123-140.
