Eliberare fără libertate! Șase decenii de la grațierea deținuților politici (1964)

Timp de lectură 5 min.

Comunismul, ca regim politic, nu poate exista în lipsa fricii, instaurate în societate prin represiune brutală și supraveghere informativă omniprezentă. Comuniștii de la București, inspirați de practica tutorilor lor sovietici, au înțeles foarte bine această axiomă politică, fără de care nu ar fi supraviețuit la putere pentru mai bine de patru decenii. Reacția violentă, ce a urmat revoluției din Ungaria, prin care regimul a curmat orice posibilă opoziție, stă mărturie în acest sens. Valul represiv din 1958/59, căruia i-au căzut victimă deopotrivă „dușmani” reali ai regimului (cu antecedente politice), cât mai ales imaginari (arestați doar pentru presupuse legături cu opozanții politici), a avut scopul de a înfricoșa pe deplin societatea românească, greu încercată în primul deceniu al comunizării. Astfel, la începutul anilor ’60, regimul se putea considera stăpân pe situația din țară, beneficiind și de o scădere a temperaturii războiului rece (episodul rachetelor din Cuba a fost, mai degrabă, o excepție în procesul „coabitării pașnice” Est-Vest de după 1957/58). 

Acesta a fost contextul în care, îndeosebi după încheierea „simbolică” a colectivizării agriculturii din 1962, regimul Dej s-a gândit să rezolve „problema deținuților politici”. Începând din vara acelui an și până în vara lui 1964, au fost emise o serie de decrete de grațiere, care vizau, în special, persoanele condamnate pentru motive politice (numărul acestora ridicându-se la aproximativ 13700, conform decretelor). Cel mai cunoscut, pentru că a fost popularizat în Scînteia – oficiosul partidului – a fost decretul 310/ 16 iunie 1964. Analiza proiectării mediatice a acestuia, alături de cercetarea dosarului ultimului decret – 411/ 24 iulie 1964, studiat la Arhivele Naționale, ne ajută să înțelegem motivațiile deciziilor de grațiere și maniera în care regimul a înțeles să le pună în practică.

Procesul birocratic al decretului 411/1964 a început cu un proiect înaintat de Alexandru Drăghici, ministrul de interne, către guvernul condus de Ion Gheorghe Maurer, pentru ca, odată avizat, să ajungă pe masa lui Dej, președintele Consiliului de Stat (până la crearea Președinției în 1974, de către Ceaușescu, președintele acestei instituții îndeplinea funcția de șef de stat). 

Alături de retorica propagandistică, în care „realizările regimului” erau dublate de sprijinul popular și „unitatea clasei muncitoare în jurul partidului”, trei aspecte atrag atenția din proiectul de grațiere al lui Alexandru Drăghici; a) prin menționarea celor 738 de deținuți, care au refuzat „să se integreze în procesul de reeducare”, regimul însuși recunoaște eșecul proceselor reeducărilor târzii din anii ’60 (pe lângă cunoscuta reeducare la Aiud, astfel de procese au avut loc și la Botoșani sau în coloniile de Delta Dunării); 2) în ce-i privește pe cei „nereeducați”, ca de altfel în cazul tuturor deținuților politici, Alexandru Drăghici menționa că vor fi luate măsuri de control din partea Securității, pentru a preveni eventuale „acțiuni dușmănoase”; c) decretul de grațiere urma să nu apară în Buletinul Oficial, fiind doar comunicat instituțiilor (Procuratură, Securitate, Direcția Penitenciarelor). Astfel, dacă situația „operativă” ar fi cerut-o, decretul putea fi revocat fără complicații juridice și deținuții arestați pentru a-și continua pedepsele. 

În schimb, Alexandru Voitinovici, președintele Tribunalului Suprem al RPR, proiecta o altă imagine, rafinată propagandistic, asupra decretului de eliberare 310/ 16 iulie 1964, în articolul „Un important act politic de stat” (numărul din 20 iunie 1964 al Scînteii). Pentru Voitinovici, unul din pionii represiunii politice, decizia grațierilor era chemată să confirme soliditatea regimului comunist în pragul împlinirii a două decenii de la 23 August 1944 („eliberării de sub jugul fascist”). Realizările industriale, transformarea marxistă a economiei și colectivizarea erau văzute de Voitinovici drept pilonii politico-ideologici ai sprijinului popular de care se bucura regimul, argumentele care i-ar fi convins și pe „dușmanii de clasă” de superioritatea sistemului comunist. În finalul articolului, după ce subliniază „succesele proceselor de reeducare”, Voitinovici transmite un mesaj străveziu: cei grațiați trebuie să fie conștienți că eliberarea li se datorează „umanismului comunism”, iar „încadrarea în muncă” și fidelitatea față de regim sunt atitudini de urmat, în caz contrar, având de suportat „rigorile legii”. 

Dacă pentru comuniștii români, grațierea deținuților politici era văzută drept dovada supremă a solidității de nezdruncinat a regimului, în schimb, pentru cei trecuți prin infernul temnițelor comuniste, ieșirea din pușcării era văzută, mai degrabă, ca o eliberare fără libertate. Întâi de toate, așa cum o arată memorialistica și mărturiile de istorie orală, îndeosebi în cazul celor arestați în anii 48-52, deținuții politici nu au crezut că eliberarea lor va fi posibilă fără căderea comunismului. De altfel, și proiecțiile lor politice, elaborate în închisoare, erau legate de această evoluție – că vor ieși din închisoare într-o altfel de Românie. Tocmai de aceea, dezamăgirea a fost teribilă. Ion Ioanid, în „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, rezumă plastic tragismul eliberării: „[eram] nepregătit sufletește să primesc libertatea din mâna aceluiași călău care până mai ieri mânuise bâta”.

Și într-adevăr, pentru cei trecuți prin iadul temnițelor comuniste, grațierea din 1964 a însemnat, în mare parte, trecerea dintr-o temniță propriu-zisă, cu garduri de sârmă ghimpată și torționari, în închisoarea cea mare, numită România Comunistă, în care supravegherea Securității era pretutindeni, iar stigmatul condamnării politice îngreuna reintegrarea socio-profesională. 

PS. (memorialo-juridic). La eliberarea din închisori, fiecare deținut politic a fost obligat să semneze un angajament de nedivulgare „a celor văzute și auzite de la data arestării”. Acest document, cu valoare birocratică, ce presupunea, în niciun fel, legături cu poliția politică, NU trebuie confundat, cum s-a petrecut adeseori, din păcate, cu un angajament de colaborare cu Securitatea! Sunt lucruri fundamental diferite. 

Lasă un răspuns

Your email address will not be published.