« Patimile întunecate fac parte din natura noastră, sunt ca niște clape ale unui pian. Dacă suntem bombardați cu discursuri care apasă doar pe clapele întunecate, animozitatea crește. Când oamenii sunt expuși la comunicări ce transmit respect, curiozitate, comuniune și speranță, animozitatea scade. Problema este că patimile întunecate sunt imperiale: odată ce intră în tine, tind să se răspândească. Patimile întunecate alungă cele bune.
Astăzi, politica americană este condusă de frici, uri și resentimente care se înfruntă între ele. Dacă democrația liberală va eșua, va fi pentru că o varietate de forțe au subminat fundamentele emoționale pe care se sprijină liberalismul. Patimile întunecate duc la împietrire, cruzime, violență, neîncredere. Bâtele și pietrele îți pot rupe oasele, dar cuvintele care trezesc patimile întunecate te pot ucide.
Părinții fondatori ai Americii au petrecut mult timp gândindu-se la aceste patimi întunecate. Samuel Adams declara că oamenii sunt mânați de „ambiții și de pofta de putere.” Patrick Henry mărturisea că a ajuns „să se teamă de depravarea naturii umane.” John Jay afirma: „Majoritatea oamenilor nu sunt nici înțelepți, nici buni.”
Ei au preferat democrația tocmai pentru că nu aveau încredere ca puterea să fie concentrată în mâinile unui singur om sau ale unui grup restrâns. Au considerat mai prudent să distribuie puterea, iar apoi, în Constituție, au introdus o serie de mecanisme menite să limiteze dorința omului de a-și impune voința.
De atunci, și mai ales în ultimele șase decenii, s-a produs o mare pierdere a cunoașterii morale — o naivitate și o ignoranță în ceea ce privește patimile întunecate. Cuvântul „păcătos” obișnuia să fie un cuvânt puternic, plin de rezonanță, capabil să cutremure sufletul. Acum este folosit mai ales în legătură cu deserturile. „Când mă gândesc la anii copilăriei mele, în anii 1950,” scria Andrew Delbanco, „realizez că acest proces de a dez-numi răul — de a nu-l numi clar— deși a început cu secole în urmă, s-a accelerat enorm în timpul vieții mele.”
Cum am ajuns atât de ignoranți în privința luptei dintre forțele luminii și ale întunericului din noi? Ei bine, religia se ocupă tocmai de această luptă — iar religia joacă un rol tot mai mic în viața publică. După al Doilea Război Mondial, o serie de gânditori, inclusiv cei din self-esteem movement (mișcarea pentru stimă de sine), au susținut că natura umană este, în esență, bună. Dacă există rău în lume, el se află în structurile sociale, nu în noi înșine. În anii 1950 și 1960, psihologia a devenit principalul mod prin care oamenii au început să se înțeleagă pe sine. Psihicul a înlocuit sufletul, iar simptomele au înlocuit păcatul. Apoi am privatizat morala. Școlile, de exemplu, au ieșit din sfera formării morale și au intrat în cea a pregătirii profesionale. Le-am spus generațiilor succesive: „Găsește-ți propriile valori, propriul adevăr.” Dar asta e ca și cum i-ai spune cuiva: „Găsește-ți propria astrofizică.” Dacă nu avem profesori și lideri care să ne ghideze prin lunga tradiție umană a cunoașterii morale, vom ajunge, vai nouă, teribil de ignoranți.
Această ignoranță colectivă a produs o stare de nepăsare profundă. Toată ziua consumăm „nutrienți spirituali” care fie ne înalță puțin (cum ar fi un documentar despre Fred Rogers), fie ne degradează (pornografia și pariurile sportive), și totuși cultura noastră pare oarbă la această luptă zilnică între cele două forțe. Cel mai grav este că această ignoranță a produs o naivitate față de natura umană, o inocență inconștientă în privința forțelor care trezesc patimile întunecate și a consecințelor spre care acestea pot duce. De pildă, mulți oameni cred astăzi că democrația înseamnă „guvernarea majorității”. Părinții fondatori, care erau mult mai înțelepți în privința naturii umane decât suntem noi, nu aveau nicio iluzie în legătură cu ororile și atrocitățile pe care majoritățile le pot comite atunci când sunt stăpânite de patimi întunecate. De aceea au introdus în sistemul american mecanismele de „checks and balances” — de echilibru și control — care acum sunt distruse bucată cu bucată.
Există o forță mai presus de toate celelalte care trezește patimile întunecate — și o posedăm din abundență: umilirea. Oamenii se simt umiliți atunci când nu li se acordă statut egal și când li se răpește ceva ce consideră că li se cuvine de drept. Și, după cum știm cu toții, durerea care nu este transformată se transmite mai departe. Oamenii umiliți, mai devreme sau mai târziu, reacționează violent.
Umilirea influențează evenimentele lumii. Germania a fost umilită la sfârșitul Primului Război Mondial. Lumea arabă a fost umilită după înfrângerea din Războiul de Șase Zile. Rusia a fost umilită prin înfrângerea din Războiul Rece. Sinologul William Callahan a scris: „Marea narațiune a istoriei Chinei moderne este discursul despre secolul umilinței naționale.”
Umilirea produce orori și în interior. De la masacrul de la Columbine încoace, am văzut un lung șir de bărbați izolați, umiliți, care au meditat asupra insultelor suferite și au găsit o „soluție psihică” în arma de foc. În ultimele șase decenii, elita educată a creat o meritocrație, un sistem economic și o cultură care se servește pe sine, lăsând restul lumii într-o stare de excludere și umilire. În ultimii treizeci de ani, cei mai bogați, mai albi și mai bine educați membri ai societății noastre au devenit cei mai extremi — atât la dreapta, cât și la stânga — și au declanșat un război unii împotriva altora, un război care îi lasă pe toți furioși și temători. Nu sunt singurul care se întreabă dacă istoria ar fi arătat altfel dacă președintele de atunci, Barack Obama, nu l-ar fi umilit public pe Donald Trump la dineul corespondenților de la Casa Albă.
Așadar, ca să revin la întrebarea mea inițială: De ce politica se simte astăzi atât de diferită față de altădată?
Răspunsul scurt este că, de-a lungul acestor ani, demagogii din politică, din mass-media și din mediul online au exploatat sentimentele comune de umilire pentru a stârni patimile întunecate, iar aceste patimi întunecate dezumanizează cultura noastră și subminează democrația liberală. Intuiția mea este că nu suntem decât la începutul acestei spirale — și că lucrurile se vor înrăutăți.
Cum putem inversa această traiectorie descendentă?
Mai întâi, să spun cum nu o putem inversa. În astfel de circumstanțe, apare tendința de a crede că tabăra adversă este atât de cumplită încât avem nevoie de un monstru de partea noastră ca s-o înfrângem. Aceasta a fost decizia republicanilor atunci când l-au nominalizat pe Trump. Democrații se îndreaptă și ei în aceeași direcție. În 2016, Michelle Obama afirma că democrații „urcă mai sus” atunci când republicanii „coboară mai jos”, dar atmosfera s-a schimbat repede. După cum a spus fostul procuror general Eric Holder, în 2018: „Când ei merg jos, noi îi lovim. Asta e noul Partid Democrat.” Dacă republicanii murdăresc democrația prin manipulări extreme ale circumscripțiilor electorale în Texas, Gavin Newsom și democrații o vor murdări la fel în California.
Problema cu „a lupta foc cu foc” este că te arunci singur în mocirla patimilor întunecate. Chiar credem că nu vom fi corupți de ele? Chiar credem că drumul către victorie trece prin a deveni moralmente indistincti de Trump? Chiar credem că democrația va supraviețui astfel? Sondajele arată constant că majoritatea americanilor sunt epuizați de această cursă morală către fundul prăpastiei și că își doresc o alternativă — oare nu avem încredere în poporul american?
Aud adesea democrați spunând că partidul lor trebuie să „lupte mai dur”. Aceștia sunt oameni care, în fond, nu cred cu adevărat în democrație. Lupta este pentru fasciști. Democrația înseamnă persuasiune. Democrații ar face bine să iasă din bulele lor urbane și academice, să-i înțeleagă pe oamenii pe care trebuie să-i convingă — și apoi să-i convingă mai puternic.
Istoria oferă exemple clare despre cum poate fi oprit cercul vicios al patimilor întunecate. Totul începe atunci când un lider — sau un grup de oameni — care ar avea toate motivele să se simtă umiliți, care ar avea tot dreptul să se lase conduși de impulsurile întunecate, dar decid să întrerupă procesul. Ei pur și simplu refuză să fie înghițiți de amărăciune și, în schimb, lucrează — anevoios, de-a lungul anilor sau chiar al deceniilor — pentru a cultiva în ei patimile luminoase: să fie motivați de speranță, grijă și o viziune mai clară a binelui, și să arate aceste pasiuni celorlalți, mai ales dușmanilor lor.
Václav Havel a făcut acest lucru. Abraham Lincoln l-a făcut în cel de-al doilea său discurs inaugural. Alfred Dreyfus, după condamnarea sa nedreaptă, și Viktor Frankl, după Holocaust, au făcut la fel. Poți crede sau nu că Iisus este Mesia, dar ceea ce conferă vieții Sale grandoare morală este capacitatea de a răspunde urii cu iubire. Acești lideri au dat dovadă de o răbdare uluitoare. Nu au căutat răzbunare sau revanșă.
Desigur, ne vine în minte Martin Luther King Jr., care spunea:
„Celor mai amari adversari ai noștri le spunem: Vom egala capacitatea voastră de a provoca suferință prin capacitatea noastră de a o îndura. Vom întâmpina forța voastră fizică cu forța sufletului. Faceți-ne ce doriți, noi vom continua să vă iubim. Nu putem, în toată buna noastră conștiință, să ascultăm legile voastre nedrepte, căci necooperarea cu răul este o obligație morală la fel de mare ca și cooperarea cu binele. Aruncați-ne în închisoare — și tot vă vom iubi.”
Și, desigur, Nelson Mandela. Departe de a se lăsa copleșit de patimile întunecate, el și-a orientat viața spre o viziune a binelui. „De-a lungul vieții mele,” spunea el la începutul detenției sale, „mi-am dedicat existența acestei lupte a poporului african. Am luptat împotriva dominației albe și am luptat împotriva dominației negre. Am prețuit idealul unei societăți democratice și libere în care toate persoanele să trăiască împreună, în armonie și cu șanse egale.”
Acest tip de oprire morală a cercului vicios este cea mai eficientă cale de a combate patimile întunecate. Chiar dacă este adevărat că ființa umană este adânc frântă, ea este și măreț alcătuită. Suntem „formatați” nu doar pentru dominare, ci și pentru patimile luminoase: dorința de apartenență, dreptate, sens, înțelegere și grijă. Viața morală este o luptă pentru a decide ce părți din noi înșine vom dezvolta. Conducerea politică este, la rândul ei, o luptă pentru a decide ce motivații va cultiva o societate. Scriitorul britanic Henry Fairlie a formulat-o bine:
„Cel puțin, dacă recunoaștem că păcătuim, dacă știm că fiecare dintre noi e în război cu sine, măcar putem merge la luptă ca războinicii adevărați — cu ceva curaj, avânt și chiar veselie.”
Politologul William Galston readuce în discuție tradiția antică potrivit căreia discursul și retorica au o putere enormă de a trezi sau de a calma aceste pasiuni. Când ne alegem liderii, nu alegem doar un set de politici, ci și ecologia morală pe care ei o creează prin cuvintele lor. Galston mai observă că, la începutul anilor 2000, când milioane de locuri de muncă din industrie au dispărut, clasa conducătoare națională abia dacă a observat acest lucru.
Aș adăuga doar că, pentru a reprima patimile întunecate și a le trezi pe cele bune, liderii trebuie să creeze condiții în care oamenii să poată experimenta mobilitate socială reală. Filozofii au înțeles de mult că antidotul fricii nu este curajul, ci speranța. Dacă oamenii simt că viața lor și societatea lor stagnează, se vor lupta între ei ca niște scorpioni într-un borcan. Dar dacă simt că ei înșiși progresează spre ceva mai bun, că societatea lor merge spre ceva mai bun, atunci vor avea un sentiment sporit de putere interioară; motivațiile lor se vor orienta spre oportunități promițătoare, iar acestea sunt motivații frumoase.
Patimile întunecate privesc înapoi, spre o nedreptate din trecut, și îi împietresc pe oameni.
Patimile luminoase privesc înainte, spre o viață mai bună, și îi fac pe oameni tari la minte, dar blânzi la inimă. »
Sursa: David Brooks, „The Era of Dark Passions”, NYTimes.com
