Am scris recent câteva cuvinte despre nevoia de unitate pentru a (re)porni construcția unei democrații solide în România, și cum bunul meu prieten Alexandru Gussi a avut amabilitatea să-mi răspundă, voi încerca sa mai schițez câteva idei despre cum ar trebui să arate o opoziție unită.
Încerc să-mi aduc aminte când, în ultimii 30 de ani, am votat pentru ceva sau pentru cineva și nu doar împotriva cuiva sau pentru soluția “răului cel mai mic”. Am votat (nu mă refer la opțiunile mele personale, ci la un plural generic) cu Iliescu ca să nu iasă Vadim, cu Băsescu ca să nu iasă Năstase sau, mai târziu, Geoană, iar apoi cu Iohannis ca să nu iasă Ponta. A doua oară nici măcar nu știu de ce s-a mai votat cu Iohannis…
Eșecul acestor soluții de evitare a unui lucru mai rău este astăzi evident. Ne lovim azi de un stat cu o administrație practic nefuncțională, lăsând la o parte corupția și reaua voință, și cu niște partide care nu reprezintă decât o minoritate a populației din țară și din diaspora. Cea mai mare parte a lor nu funcționează pe baza unor ideologii, ci a unei distribuții de rente. Degeaba ne plângem de calitatea învățământului și de cohortele de plagiatori dacă astăzi e mult mai simplu și mai avantajos sa devii rentier de partid, câteodată cu venituri mult mai mari decât directori de mari firme de succes. Exemplele abundă în presă, nu are rost să revenim asupra lor aici.
Puținele încercări ale opoziției democratice de a deșuruba mamutul FSN-PDSR-PSD din poziția de lider atotstăpânitor atât în administrația locală cât și în cea centrală s-au lovit de imposibilitatea de a avea o guvernare coerenta pe termen mediu. Două motive mi se par importante pentru această nereușită. Primul ar fi legat de calitatea mediocră a politicii de resurse umane și de prea deasa cădere în ispita numirilor tuturor prietenilor, rubedeniilor și a colegilor de partid în posturi pentru care nu aveau nici experiență, nici competență.
Al doilea motiv, este lipsa unei ideologii asumate de toți partenerii în coalițiile și alianțele care s-au succedat în lupta cu Goliat-ul moștenitor al birocrației pre-89. CDR-ul a fost o încercare, construită pe o atitudine anti-comunista clar exprimată, cu o poziție pro-UE și pro-NATO și cu ceva puncte referitoare la privatizare sau la instituțiile democratice, puncte provenite mai degrabă din înțelegeri electorale decât din asumări ideologice precise.
Ceea ce putem învăța din situația politică actuală în care partidele mari s-au „pupat toți piața endependenți”, iar USR a rămas pe afară deși era mai apropiat PNL-ului decât este PSD-ul, este că dușmanul dușmanului meu nu este prietenul meu, nici măcar când declară asta în campania electorală. Convingerea că mergem împreună pe același drum atâta timp cât suntem în fața unui dușman comun nu este nici pe departe garanția că vom putea guverna împreuna și că avem valori comune asumate.
O construcție solidă nu poate fi ancorată decât în valori comune, asumate explicit. Unele sunt mai simple, sau cel puțin așa vrem sa credem. Care este orientarea României și care este politica ei de alianțe? Dar și aici, lucrurile se pot complica: Care e poziția noastră în interiorul Uniunii Europene? Care este rolul pe care vrem să-l jucam, știind că suntem una din țările importante ca suprafață și ca populație?
Din asumarea unor valori rezultă și ce rol vrem sa aibă statul în viața noastră. Nici nu mai vorbesc despre ce rol vrem sa aibă serviciile de informații, că aceea este o discuție lungă, la care au răspuns multe persoane mult mai pricepute ca mine. Dar vreau să mă refer la întrebări mai simple de genul: Ce administrație ne trebuie ? 8 regiuni, fără județe, cu vreo 800 de localități/unități administrativ teritoriale, sau cacofonia care este acum? O întrebare similara ne putem pune și în ce privește numărul de ministere și agenții?
Ce fel de Parlament? Unicameral cu putini parlamentari, sau fals bi-cameral, ca sa aibă fiecare câte o sinecura cum e azi?
Tot dintr-o asumare doctrinara vin și răspunsurile la sistemul de impozite și taxe, la felul și importanța cheltuielilor publice.
Mă opresc aici cu exemplele, dar rămân ferm la opinia că o opoziție serioasa și solidă care să poată mobiliza electoratul absent de atâta vreme de la conducerea „cetății” nu poate fi făcută decât pornind de la valori, de la răspunsul la întrebarea în ce credem?, venind apoi cu răspunsuri oneste și competente la întrebarea cum?
