Memoria mea emoțională privind America este legată de numeroase repere umane, culturale, geografice, urbanistice, arhitectonice, religioase, politice, mediatice și personale. Unul dintre ele este discursul anual al președintelui în fața camerelor reunite ale parlamentului bicameral, numit ”State of the Union.” Eram în internship la revista The New Republic, în Washington, DC, în 1991, cînd am ascultat primul discurs privind “starea uniunii,” ținut de președintele George Bush. A fost un moment istoric, chiar după ce SUA lansase devastatorul atac împotriva Irakului condus de Saddam Hussein, după invadarea Kuweitului. De atunci încoace, am încercat să urmăresc în direct fiecare discurs în parte, iar peste cîțiva ani ele au constituit surse relevante pentru cursurile mele de politică externă americană. Cînd nu le-am putut urmări ori eram prea obosit ca să stau treaz noaptea, am văzut înregistrările și/sau am citit transcrierile.
Fiecare discurs sintetizează eforturile și provocările cu care președinții s-au confruntat. Sunt mesaje cheie transmise. Spectacolul este excepțional! Pe lîngă senatori și representatives, la evenimentul transmis în direct de la U.S. Capitol (locul asediat acum doi ani) iau parte invitați speciali, din categorii sociale, profesionale, generaționale diverse, și la care președintele face referire în discurs și îi prezintă (de pildă, anul acesta au fost invitați părinții lui Tyre Nichols, tînărul negru ucis recent fără motiv de poliție în Memphis, Tennessee). Nici transcrierile discursurilor, nici înregistrările nu se compară cu spectacolul live din inima democrației. Din fericire, CNN a transmis în fiecare an, în emisiuni excelente, cu comentatori din cei mai avizați (anul acesta a fost în studio Nancy Pelosi, printre alții), urmate de discursul replică al unui reprezentant al partidului din opoziție. Discursurile ”State of the Union” nu sunt simple exerciții retorice. Ele prezintă realizările după cîștigarea alegerilor sau după fiecare an de mandat. Mai relevant decît orice este că observatorii atenți capătă indicii privind orientările politice majore, de natură să influențeze soarta națiunii americane, ba chiar a întregii planete.
Joe Biden a ținut discursul “State of the Union” în noaptea de 7 spre 8 februarie 2023. A fost o noapte specială, cu două transmisii în direct; a doua a fost meciul în care jucătorul meu favorit de baschet, LeBron James, ar fi urmat să depășească recordul absolut de puncte marcate în NBA, deținut de decenii de Kareem Abdul Jabar, în meciul susținut de Los Angeles Lakers contra Oklahoma City Thunder (KAJ era în tribune, LeBron a reușit să doboare recordul, Lakers a pierdut meciul, la un coș diferență, dar a fost o sărbătoare magnifică, meciul s-a oprit cîteva minute).
Revenind la Biden, sunt motive solide pentru care actualul președinte este nu doar absolut special, ci mai ales extrem de diferit de toți președinții pe care i-am perceput și chiar i-am studiat de-a lungul vieții, cît timp erau în funcție și după aceea. Este un președinte aparte. Desigur, cinicii, cîrcotașii și antiamericanii, din care avem și noi destui, dacă nu chiar în exces, îl critică și încearcă să îl umilească (de parcă respectivul ar ști de existența lor) prin referirile la vîrsta înaintată și la “pericolul” unei noi candidaturi și a unei noi victorii. Am să mă refer doar la două motive pentru care Biden va intra în istorie, unul legat de politica internă americană, celălalt de politica internațională. Nu înainte de a preciza cît de riscantă este analizarea oricărui președinte american în timpul exercitării mandatului. Sunt preferabile analizele făcute după ce respectivii finalizează mandatul la Casa Albă (sau nu, cum s-a petrecut cu Nixon). Pe Trump l-am analizat în ambele ipostaze, la fel și pe Obama. Mă refer doar la ultimii doi predecesori deoarece monitorizarea actualului președinte depinde enorm de înțelegerea moștenirii lăsate de ei.
După alegerea lui Barack Obama, the first black American president (de fapt, dintr-o familie mixtă), SUA a intrat într-o profundă criză. Reacțiile Americii albe și rasiste față de acel președinte au condus la cea mai adîncă polarizare politică de după Războiul Civil, purtat tot din pricina problemei rasiale. America reacționară, antidemocratică, antiliberală, s-a mobilizat împotriva celui care părea că va aduce un surplus de calitate democratică, iar urmarea a fost că la Casa Albă a urmat cel mai reacționar președinte din ultimul secol. Reacția Americii liberale și democratice a fost furtunoasă: în timpul lui Trump au avut loc cele mai mari și îndelungate proteste din istoria americană, care au avut la origine tipuri de discriminare incompatibile cu spiritul democrației. Pe 6 ianuarie 2021, în plină pandemie, cînd Trump și-a incitat sprijinitorii să atace U.S. Capitol și a încercat o lovitură de stat împotriva președintelui ales legal și legitim, America a fost la un pas de războiul civil.
Biden încearcă să scoată democrația americană din criză.
Concret, președintele a mizat pe strategia genială numită bipartishanship, adică promovarea legislației indispensabile societății, economiei, educației și tuturor domeniilor cu sprijinul ambelor partide. Este ceea ce a făcut și pe vremea cînd era senator (a fost ales de șapte ori în funcție, faceți calculul pentru public service). Cînd Obama era președinte, iar Biden vicepreședinte, a fost sfîrșitul politicii bipartisanship. Trump nu numai că nu a încercat să reducă enormele tensiuni dintre tabere, ci a provocat și mai multă ură, resentimente, suspiciune. Biden vrea să reunifice America.
În plină polarizare, după ”sfîrșitul” politicii bipartizane, noul președinte a reușit ceea ce părea imposibil: a semnat peste 300 de proiecte legislative bipartizane devenite legi, din cele mai diferite domenii. Optimist, Biden s-a adresat ”to my Republican friends” (“prietenilor mei republicani”) să țină cont de mesajul trimis de cetățenii americani celor două partide, din partea cărora se așteaptă să pună capăt ”luptei de dragul puterii” și să treacă la ”to rebuild the backbone of America, America’s middle-class, and unite the country” (”să reclădim coloana vertebrală a Americii, clasa de mijloc a Americii, și să unim țara”). Biden nu este ”socialistul” descris de către adversarii de extremă dreapta, iar economia capitalistă americană reușește să iasă din impasurile ultimilor ani. Cu toate acestea, în discursul său a anunțat că intenționează să îi taxeze pe miliardarii americani (erau 600 cînd el a fost ales, acum sunt peste 1.000) care plătesc taxe ”mai mici decît un profesor de școală sau un pompier”.
În perioada de dinaintea discursului, anumite sondaje de opinie au scos la iveală faptul că o parte dintre americani au luat drept bune mesajele de discreditare a lui Biden drept președintele care ”nu a făcut nimic.” În discursul de azi noapte, fostul senator din Delaware a scos la iveală realizările gigantice de pînă acum din politica internă, precum și proiectele ambițioase care deja au început a fi puse în practică (cei care vor să le afle pot citi discursul). Nu mă voi referi aici la ele, ci la ceea ce face Biden în politica internațională pentru a fi socotit un președinte aparte. Încă din timpul Războiului Rece, de pe vremea deschiderilor făcute Reagan și Gorbaciov, în lumea occidentală și mai ales în America au apărut, s-au înmulțit și consolidat o serie de tabuuri și clișee privind limitele comportamentului politic și discursului public. Pînă de curînd, nu aveai voie să faci nimic din ceea ce ar fi putut supăra conducerea de la Kremlin. Nu aveai voie să spui ceva cu privire la trecutul criminal al Uniunii Sovietice sau al Rusiei, ca să nu jignești sentimentele delicate ale liderilor ruși, care în mod sistematic încălcau drepturile omului, reduceau opoziția la tăcere și ordonau crime împotriva umanității, fără excepție.
Mai grav decît orice era că pînă să vină Joe Biden la Casa Albă, predecesorii săi au închis ochii de prea multe ori față de fărădelegile, abuzurile și crimele lui Vladimir Putin și față de politicile lipsite de scrupule prin care acesta ținuse Occidentul în șah, ba chiar se amestecase în politica lor internă. Cînd Putin a ordonat invadarea Crimeei, președintele Obama nu a reacționat suficient de ferm (deși a scos Rusia din G8). Încă de atunci, vicepreședintele Biden a avut o poziție diferită și a propus înarmarea substanțială a Ucrainei, lucru refuzat de Obama, care nu voia să încurajeze escaladarea conflictului, fiind în același timp prins (să recunoaștem!) cu probleme interne și externe mult mai grave. Culmea obrăzniciei rusești și a politicii cinice promovate de Putin a fost amestecul în alegerile prezidențiale americane din 2016, împotriva lui Hillary Clinton și în favoarea lui Donald Trump. Cînd serviciile americane de intelligence au semnalat că GRU le oferea talibanilor recompense financiare pentru fiecare soldat și ofițer american ucis în Afganistan, Trump nici măcar nu s-a sinchisit să reacționeze.
Vladimir Putin a mizat pe faptul că din nou occidentalii vor închide ochii dacă va invada Ucraina, că între americani și europeni vor fi neînțelegeri, la fel precum în cazul invadării Irakului. Dar ”bătrînelul” Biden i-a stricat planurile. Dacă ne aducem aminte, președintele octogenar a avertizat întreaga planetă că Rusia va ataca, iar însuși tînărul președinte ucrainian Zelenski refuza să îl creadă. Fără consultanții militari americani atașați armatei ucrainiene, fără imensele ajutoare militare și financiare acordate de președintele american Biden, Ucraina ar fi fost ocupată de Rusia, iar liderii ucrainieni ar fi fost înlăturați de la putere. Biden a fost extrem de ferm și cînd a ordonat retragerea completă a armatei americane din Afganistan. Să ne reamintim ce cor de critici îl atacau atunci, dar fără acea retragere, America nu ar fi putut ajuta Ucraina! Fermitarea arătată de Biden față de invadatorii ruși a fost descurajantă și pentru China. Aceeași fermitate se manifestă și în cazul trădătorului Edward Snowden, căruia Putin i-a acordat azil politic. Mulți se așteptau ca Biden să îi acorde imunitate celui care a trădat secretele NSA și ale Americii. Dar președintele insistă că individul trebuie să fie ”returnat” SUA pentru a fi judecat și a suferi consecințele actelor sale (există antecedentul soților Rosenberg).
În ultimii ani, adversarii Americii, în frunte cu Rusia, China, Iran, și-au cam făcut de cap, mizînd eronat pe faptul că SUA este o supraputere în declin, incapabilă să facă față provocărilor din partea rising powers, ba chiar au încercat să convingă planeta privind superioritatea propriilor sisteme politice și economice. După alegerea sa ca președinte, Biden a demonstrat că America ”aflată în declin” rămîne cel mai puternic stat din punct de vedere militar și economic, ba chiar își consolidează puterea, un prosper stat capitalist, care dispune de resurse enorme care îi permit să acorde ajutoare la niveluri inaccesibile celorlalte state, capabil să construiască o coaliție globală în stare să apere democrația, interesul național american și normele internaționale oriunde sunt amenințate. America este un megastat care se confruntă cu o mulțime de probleme și provocări interne și externe, democrația americană este într-o gravă criză, pe care nu încearcă să o disimuleze. Ceea ce îl face pe Biden aparte este că nu încearcă să rezolve problemele și provocările interne întorcînd spatele lumii. Cu toate acestea, rezultatele alegerilor prezidențiale (și parlamentare) din 2024 pot pune sub semnul întrebării tot ce s-a realizat, așa cum s-a întîmplat și în 2016.