« Relatarea lui Jens Stoltenberg despre cei zece ani petrecuți la conducerea NATO acoperă o perioadă epică. Datorită izolaționismului american și agresivității ruse, Alianța a ieșit din „moartea cerebrală”. Jens Stoltenberg este în prezent ministrul finanțelor al Norvegiei.
Mesajul său principal este să le reamintească europenilor că nu este în interesul lor să precipite o ruptură cu aliatul american, chiar și atunci când acesta se află într-o fază de retragere. „Nu trebuie să ne facem iluzii despre ce poate realiza Europa de una singură”, scrie el. Această stare de fapt dură nu se va schimba în câțiva ani. Soluția realistă este așadar să rămâi în cadrul de cooperare existent, ceea ce nu exclude nicidecum o creștere a capacităților europene — dimpotrivă. „Dacă americanii ar trebui să plece, cu atât mai indispensabil devine să investim”, concluzionează astăzi Jens Stoltenberg de la Oslo.
Această relatare urmărește precum un seismograf tensiunile care străbat cele treizeci și două de state membre. Printre ele, cazul Erdogan este unul dintre cele mai consumatoare de timp. Stoltenberg insistă asupra importanței strategice a Turciei. Trebuie să faci față unui lider de neclintit și tot mai indiferent la principiile democratice. „NATO nu se pronunță asupra tipului de regim al membrilor săi, ea este orientată în întregime spre acțiunea externă”, justifică Stoltenberg. La vremea respectivă, nimeni nu ținea lecții „Portugalia lui Salazar, Americii segregației sau Franței și Angliei coloniale”. În cei zece ani ai săi la NATO, principala provocare pentru Stoltenberg este înainte de toate ascensiunea irezistibilă a agresivității ruse, despre care constată că este subestimată într-un moment în care toată lumea vorbește doar despre criza climatică, creșterea amenințării chineze, criza siriană și eșecul angajamentului forțelor aliate în Afganistan. Relatarea palpitantă pe care o face despre această umilință afgană închide secvența deschisă de atentatele din 11 septembrie 2001. Douăzeci de ani mai târziu, ce s-a întâmplat oare?
„Am suferit de ceea ce s-a numit mission creep, o «extindere a misiunii». În 2011, Ben Laden este ucis și am fi putut pleca. Obiectivul inițial fusese atins: neutralizarea al-Qaida, prevenirea unor noi atentate. Cu toate acestea, am derapat spre un proiect mult mai ambițios de reconstrucție națională. Am fost orbiți de un scenariu prea optimist, în parte pentru că aveam nevoie să ne justificăm eforturile și pierderile.”
Apoi, brusc, la sfârșitul mandatului lui Trump, evidența sare în ochi. „Trebuie să ne cărăm de aici”, îi spune Trump, care nu va mai avea timp să o facă, dar al cărui tweet ce anunța întoarcerea soldaților „înainte de Crăciunul” 2020 a distrus orice marjă de negociere cu talibanii. Odată ales, Joe Biden nu spune altceva decât predecesorul său, în același registru de urgență. „Plătim trei sute de milioane de dolari pe zi de douăzeci de ani!”, îi explică Biden lui Stoltenberg.
Plecare unilaterală și necoordonată a americanilor îi lasă pe aliați cu un gust amar. „Nu am putut evita momentul Saigon de care ne temeam”, spune Stoltenberg. Față de Joe Biden, el regretă că retragerea nu a fost mai bine pregătită. „Am instruit și echipat trei sute de mii de soldați afgani, trei sute de mii!”, îi răspunde Biden, adăugând, neîncrezător: „Și în doar unsprezece zile, totul s-a risipit în fum!”
Însă Donald Trump este firul roșu al anilor Stoltenberg. Social-democratul scandinav îi dă dreptate pentru faptul că i-a hărțuit pe europeni să își crească contribuțiile. „Trump punea întrebări simple, directe, dar exista o logică în spate care te obliga să reflectezi. Îmi amintea de copilul din povestea lui Andersen, singurul care îndrăznește să spună cu voce tare ceea ce nimeni nu îndrăznește să spună”, comentează el. El citează mai multe conversații demne de a fi citite integral, dintre care reținem aici o remarcă definitivă asupra catastrofei pe care a reprezentat-o momentul neoconservator: „Orientul Mijlociu este cu adevărat o problemă, și asta din cauza stupidității lui Bush. S-a aruncat ca un idiot. Irakul nu avea nicio legătură cu turnurile gemene.”
Și este semnificativă și aceasta, despre pandemia de Covid: „China ne-a lovit puternic. Those sons of bitches! Ne-au lovit cu ciuma asta!” Trump este, de asemenea, foarte iritat de jocul dublu al germanilor, care contează pe sabia americană pe de o parte și se desfată cu gazul rusesc pe de altă parte. „Problema cu germanii este că nu sunt de încredere. Sunt complet iresponsabili când vine vorba să plătească.” Toate acestea se întâmplă înainte de invazia Ucrainei. De atunci, germanii s-au ajustat parțial.
Citindu-l pe Stoltenberg, Trump nu este întotdeauna atât de prorus pe cât s-ar putea crede. „Obama nu a vrut să dea rachetele Javelin, iar Trump a făcut-o. De asemenea, el a impus sancțiuni economice rușilor”, ne obiectează el. În schimb, confirmă iritarea americană față de cererile lui Zelenski. „He is a pain in the ass”, îi spune Biden. Stoltenberg nu-l contrazice. Din realism, el ia în calcul ca Zelenski să cedeze „10% din Ucraina”. „Era treaba ucrainenilor să decidă dacă acceptă o amputare a teritoriului lor, așa cum finlandezii acceptaseră în 1944 în schimbul independenței lor. Eu îi sugerasem lui Zelenski o «soluție finlandeză». A respins-o categoric. În cele din urmă, s-a arătat dispus să o ia în considerare, în anumite condiții care garantau securitatea Ucrainei independente”, scrie el.
Stoltenberg a condus o alianță militară „care cântărește jumătate din PIB-ul mondial”. Acest atu al unității în diversitate nu este deloc neglijabil. „Lumea a devenit mai periculoasă, dar NATO a devenit mai puternică. Finlanda și Suedia ni s-au alăturat și am susținut Ucraina într-un mod pe care puțini l-ar fi crezut posibil, ignorând numeroase linii roșii rusești, dar nu pe toate”, ne spune el. El amintește că, odată cu Brexitul, armata britanică nu mai este un partener al UE, dar rămâne în cadrul NATO, ceea ce întărește relevanța Alianței, inclusiv pentru dialogul european. „În cadrul celor treizeci și două de state membre ale NATO se numără șase sute de milioane de europeni: așadar, există mai multă Europă în NATO decât în UE”, argumentează el. »
Sursa: Le Figaro
