„Pactul cu legionarii”. O propagandă demagogică, fără temei istoric, s-a desfășurat începând cu deceniul cinci, pe marginea Acordului de neagresiune electorală din 1937, dintre partidele de opoziție, acord inițiat de Iuliu Maniu și încheiat în ajunul alegerilor generale din octombrie 1937. Pentru a contracara tendințele dictatoriale ale Regelui Carol al II-lea, Iuliu Maniu a preconizat realizarea unui front care avea menirea să obstaculeze planul regal (ce-și găsise servili suporteri). Această inițiativă era departe de a constitui o oroare politică. Dimpotrivă, ea a fost o acțiune salutară (cel puțin pentru moment), în scopul apărării instituțiilor democratice și al descurajării autarhiei. Între 20 și 25 octombrie 1937, Maniu i-a invitat pe toți fruntașii opoziției să adere la un acord pentru asigurarea corectitudinii alegerilor generale. Menirea acordului era răsturnarea guvernului personal al regelui, condus de Gh. Tătărescu. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, socotit de Maniu capital în vederea barării dictaturii regale, partidele din opoziție urmau să-și suspende temporar lupta dintre ele, acționând fiecare separat, pe baza programului propriu neafectat de acord, pentru înfrângerea guvernului și blamarea regelui. Așa-zisul „pact cu legionarii” a fost, în realitate, acordul opoziției, inițiat de Maniu, semnat la 26 octombrie 1937 și în zilele următoare, acord la care au aderat în ordine succesivă: liberalii (Gh. Brătianu), legionarii (C. Codreanu), agrarienii (C. Argetoianu), social-democrații (I. Fluieraș), evreii (Dr. W. Filderman).
Cuvântul de chemare al lui Maniu, adresat tuturor partidelor din opoziție (socialiști, comuniști, conservatori, cuziști, iunianiști, germani, maghiari, iorghiști, averescani), nu a fost urmat decât de cele șase partide semnatare (din motive de oportunitate sau de speculații politice). De menționat că în relatările ulterioare, privind respectivul acord, a fost reprodus textul înțelegerii, publicat în prima zi, cu primele semnături, fără a se specifica adeziunile din zilele următoare. Inițiativa lui Maniu s-a soldat cu înfrângerea guvernului Tătărescu în alegeri. Lupta împotriva pericolului care consta în dorințele dezgrădite de stăpânire ale regelui a fost pozitivă și s-a încheiat cu succes. Poate că este interesant de remarcat că Partidul Comunist (care mai târziu a ridicat incriminări împotriva „pactului”) a dat dispoziție simpatizanților săi să voteze listele Partidului Național-Țărănesc. Este cazul să fie relevată atitudinea lui Dinu Brătianu, șeful Partidului Liberal, care s-a opus categoric intenției de falsificare a rezultatelor, sugerată de Carol al II-lea și de Tătărescu, și a dat în acest sens un avertisment Comisiei Centrale Electorale.
Prin propaganda lipsită de onestitate de mai târziu, s-a pretins că, prin acordul de neagresiune din 1937, Maniu ar fi propulsat pe scena politică a țării Mișcarea Legionară. Cu totul inexact! În realitate, cei care (din intenția de a produce diversiuni) au sprijinit ascendența politică a legionarilor au fost, în ordinea importanței, Tătărescu, Regele Carol al II-lea, Argetoianu, Vaida, Gigurtu, Goga. Astfel, în aprilie 1936 (3-5), guvernul Tătărescu a aprobat și sprijinit Congresul legionar de la Tg. Mureș, ținut pe cheltuiala Statului, asigurându-i toate înlesnirile, contând pe împrejurarea că ascuțișul respectivului congres era îndreptat împotriva Partidului Național-Țărănesc. (De altfel, Tătărescu era recidivist în acest domeniu, el fiind cel care pusese la cale cu câțiva ani înainte, tot cu titlu de diversiune, scandalosul „Congres studențesc” de la Oradea.) Regele Carol al II-lea se întâlnise, la 14 februarie 1937, cu Corneliu Codreanu și tratase cu acesta aducerea legionarilor la putere (guvernare regală de mână forte), cu condiția ca Mișcarea Legionară să-l proclame pe Rege ca șef al ei. (Codreanu nu a acceptat rușinoasa propunere regală.) Tot cu aprobarea Regelui Carol al II-lea, același Tătărescu acceptase organizarea, sub protecția organelor oficiale de ordine și a Siguranței Statului, demonstrații legionare, prilejuite de înhumarea lui Moța și Marin, după plimbarea prin țară a cortegiului funerar.
La 10 ianuarie 1936, Iuliu Maniu a inițiat un cartel electoral al partidelor democratice, cu prilejul alegerilor parțiale de la Hunedoara și Mehedinți (cartel care a reportat un succes răsunător), a cărui consecință a fost un blam la adresa regelui Carol al II-lea și a guvernului Tătărescu. (De altfel, Gh. Tătărescu s-a pretat docil la toate manevrele condamnabile ale nefastului rege, asigurându-și o parte însemnată de răspundere, pentru dezastrul țării.) La 16 aprilie 1938, considerând ilegală și neavenită dizolvarea intempestivă a partidelor politice, Iuliu Maniu a declarat în mod public că, nesocotind măsura regală, își va continua activitatea politică, a elaborat un violent Memoriu de protest și a lansat un apel la toate partidele din țară, pe care le-a invitat să se alăture acestui protest, însă, din păcate, nu a putut realiza solidaritatea preconizată cu punctul său de vedere. (Fruntașii politici, inclusiv cei ai „Uniunii Democratice” – titlu sub care activa P.C.R. –, s-au sustras, din lașitate, să manifeste protestul lor.) În legătură cu propaganda demagogică făcută pe marginea „pactului de neagresiune”, se cuvine să facem constatarea că unele „pacte electorale” și „acorduri politice” din viața politică a României nu s-au bucurat de atenția critică de care a avut parte acordul inițiat de Maniu în 1937, ci au fost tratate ca manevre politice de circumstanță. (De exemplu, faimosul pact de la Ciucea încheiat de Goga cu Partidul Maghiar, acordul electoral Goga – Codreanu, acordul Tătărescu – partidele minorităților etnice, acordul dintre Iorga și liberali, acordul dintre guvernul Groza și legionari, reprezentați de Pătrașcu etc.) Este vorba că domnul Georgescu s-a lăsat influențat de argumente utilizate de denigratorii postumi ai lui Maniu.
XXX
„Președinția guvernului de la 23 august 1944”. Iuliu Maniu a refuzat categoric să prezideze guvernul care a semnat armistițiul de la Moscova, deși a fost rugat în mod insistent de către Regele Mihai, de către toate partidele care au colaborat la realizarea răsturnării de la 23 august 1944 (inclusiv de către reprezentanții Partidului Comunist). La timpul respectiv, toți factorii politici considerau că prezența lui Maniu în fruntea guvernului era indispensabilă pentru prestigiul respectivului guvern și pentru încrederea opiniei publice în reușita misiunii lui. Solicitarea lui Maniu a fost repetată până în dimineața zilei de 23 august. Refuzul lui Maniu a fost justificat de împrejurarea că Uniunea Sovietică a condiționat semnarea armistițiului de acceptare, de către România, prin acordul de armistițiu, a frontierei de răsărit, impusă prin ultimatumul de la 26 iunie 1940. După ce, prin tratativele de la Cairo, Maniu a insistat ca problema frontierelor să fie lăsată în atribuția Conferinței de Pace, după ce a făcut apel la guvernele Statelor Unite și Marii Britanii să-și respecte angajamentele solemne, contractate prin Pactul Atlanticului. (Carta de la Newfoundland din 11 august 1941, la care a aderat U.R.S.S la 24 septembrie 1941.)
Constatând că Marii Aliați au făcut Kremlinului concesia de a le recunoaște frontiera impusă în 1940 (în loc de a sprijini restaurarea frontierelor din 1938, așa cum suna proclamația din 1941), Maniu a socotit că, în calitate de politician român, nu-și poate asuma răspunderea de a gira, cu semnătura sa, un pact internațional echivalent cu acceptarea desprinderii unei provincii românești din trupul țării. În ședința Consiliului de Miniștri din 15-16 Septembrie 1944 (ale cărei dezbateri au fost publicate, după note stenografice), Maniu a explicat, pe larg, justificarea refuzului său. De altfel, el considera armistițiul ca un act militar, de competența armatei. Refuzul său de a accepta președinția Consiliului de Miniștri, născut din lovitura de stat pe care o inițiase și o pregătise dânsul, are un aspect moral care nu poate să-l lase indiferent pe cercetătorul istoric. Iuliu Maniu era creditorul moral al unei datorii solemne, contractată de Marii Aliați. Pe lângă angajamentul de la Newfoundland (1941), Maniu avea asigurări formale, date de guvernul britanic și de cel american, începând cu data de 2 februarie 1941 și până la mijlocul anului 1943 (repetate în mesajele schimbate cu reprezentanța Aliată de la Liverpool și în schimburile de telegrame cifrate cu S.O.E. din 1942-1943, în privința integrității teritoriului românesc). În timpul elaborării soluțiilor pentru ieșirea României din război și alăturarea ei la acțiunile Aliaților, Maniu a refuzat să accepte colaborarea comuniștilor români la acțiunea „Opoziției Unite”, înainte ca ei să recunoască în mod expres apartenența Basarabiei și Bucovinei de Nord la România. Pentru acest motiv, constituirea Blocului Național Democratic a întârziat până în iunie 1944. Delegații P.C.R., la tratativele cu Maniu, au relatat condiția pusă de Maniu. (Întrevederea din mai 1943 cu M. Magheru.) Nu cred că reproșul de a nu primi șefia guvernului, obligat să recunoască, prin semnătura pusă pe acordul de armistițiu, renunțarea la un teritoriu românesc, poate avea temei.
Rândurile de mai sus au menirea de a clarifica momente istorice din trecutul istoric apropiat, care au fost susceptibile de interpretări eronate, desigur, din cauza unor analize superficiale sau a unei informații parțiale sau denaturate.
Semnatarul lor consideră că este o datorie civică de a contribui, în mod obiectiv, la elucidarea lor.
(ss) Corneliu Coposu
Articol publicat în Caiete Silvane, nr. 113, iunie 2014, pp. 10-13
