După lovitura de stat din decembrie 1989, care a facilitat schimbarea de regim politic, am aflat cu stupoare că tocmai dispăruse cel mai mare partid comunist din lume, Partidul Comunist Român. Nici o decizie oficială definitivă nu fusese luată în acest sens, dar respectiva organizație politică ar fi dispărut fără urmă. În realitate, urmele au rămas pretutindeni în societate, în mentalități, în reflexele condiționate ale indivizilor și maselor. După anumite calcule, de fapt PCR fusese cel mai mare partid din lume, în clasamentul care includea atît sistemele competitive, cît și pe acelea noncompetitive (dintre care partidele-stat alcătuiau o subcategorie aparte).
Desigur, în 1989, atît Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, cît și Partidul Comunist Chinez erau mai mari din punct de vedere absolut, adică al numărului de membri. PCC avea aproximativ 48 de milioane de membri (după ce la fondarea sa în 1921 avusese 52 de membri), adică aproximativ 4,2% din populația Chinei, iar PCUS avea 19,5 milioane de membri, adică aproximativ 10% din populația URSS[1]. Din punct de vedere relativ însă, PCR avea 4 milioane de membri într-un stat cu 22 de milioane locuitori, ceea ce însemna aproximativ 18% din populație. Aproape unul din cinci români era membru al partidului-stat. Oricine cercetează raportul dintre party membership și populațiile din oricare stat democratic al lumii, din 1989 sau după aceea, va constata că nicăieri nu exista o proporție comparabilă. Este un motiv în plus pentru nostalgicii comuniști autohtoni să se laude că țara lor era prima în lume ”din punct de vedere politic”. Pentru cei preocupați de comparative politics, se pot trage concluzii nu tocmai pozitive privind influența partidului-stat.
Este un exercițiu comparativ provocator să urmărim ce s-a petrecut cu cele trei partide comuniste de atunci încoace. Ar fi o eroare să judecăm doar din punct de vedere cantitativ. Este nevoie și de o serie de abordări calitative. Fiecare dintre partidele comuniste menționate a fost o întruchipare a răului absolut și a relelor relative, iar dacă eliminăm dimensiunea etică în analiza lor, atunci explicarea lor este imposibilă.
Ca un paradox etico-politic, după prăbușirea comunismului de tip sovietic în URSS, din 1991, noul lider al Federației Ruse, Boris Elțîn, a scos PCUS (care era propriul său partid) în afara legii, pe motiv că era o organizație criminală. A urmat celebrul proces de la Curtea Constituțională din Rusia, unde a fost adus ca martor celebrul dizident Vladimir Bukovski. Acesta din urmă a condiționat participarea la proces de accesul necondiționat la arhivele secrete ale Politburo, unde a găsit mii de dovezi documentare șocante privind faptul că PCUS a fost o organizație criminală pe toată durata existenței sale, inclusiv în perioada reformistului Gorbaciov[2]. În actuala perioadă, Partidul Comunist al Federației Ruse, recreat în 1993, se află sub conducerea lui Gheorghi Juganov, fiind un partid parlamentar, oficial în opoziție. După ce Rusia a pornit războiul în Ucraina, comuniștii ruși au dovedit că fac parte din opoziția loială, sprijinind războiul lui Putin (fost membru PCUS, fost agent KGB, Directoratul Principal 1, Pérvoye glávnoye upravléniye).
Partidul Comunist din China a fost vreme de decenii cel mai mare partid din lume, în cifră absolută, mai ales că a tot crescut. În prezent are peste 95 de milioane de membri. Înainte și după realegerea sa ca lider absolut, în 2022, Xi Jinping a promovat o serie de măsuri dure de întărire a controlului partidului-stat asupra economiei, armatei, administrațiilor locale, finanțelor, marilor corporații private (deținute de zecile de miliardari nou apăruți), de natură să îi uimească pe naivii observatorii occidentali, în particular pe susținătorii diferitelor forme ale radicalismului de stînga, care mizau pe reformarea Chinei comuniste și pe o tranziție treptată către o formă de socialism democratic. Reapare teoria convergenței. Între timp, PCC a fost întrecut în imensitate. Nu mai este cel mai mare partid din lume.
Există o tendință epistemologică specială în științele umane și sociale numită ”endism”. Este vorba despre prevestirea sfîrșitului (end): sfîrșitul ideologiei, sfîrșitul partidelor, sfîrșitul democrației, sfîrșitul istoriei, sfîrșitul timpului, sfîrșitul lumii. Tocmai cînd în literatura de political science, iar în particular în teoriile partidelor, coalițiilor și ideologiilor, se vorbea despre sfîrșitul partidelor politice, în lume s-au petrecut o serie de spectaculoase procese care au pus problema reconsiderării ”endism-elor.” Am ales un exemplu semnificativ. În 1980, în India a fost înființată o nouă organizație politică, Bharatiya Janata Party (BJP, în traducere Partidul Poporului din India). Era un partid marginal, care de-abia plasa cîțiva membri în parlament, dar pe măsură ce a trecut timpul s-a tot întărit, mai ales după ce a cîștigat prima dată alegerile parlamentare (în 1996), pentru ca în 2014 să obțină o victorie covîrșitoare, sub conducerea lui Narendra Modi. Acesta din urmă a devenit prim ministru și a amplificat orientarea fundamentist hindusă a partidului. În India, principalul clivaj politic este unul de natură religioasă, opunînd majoritatea hindusă și minoritatea musulmană (cea mai mare minoritate religioasă din lume, cu ghici cîte milioane de credincioși). Pe fondul radicalismului religios (denumit eronat și aberant de către occidentali Hindu nationalism), BJP a atras un număr imens de membri (ca să nu mai vorbim de simpatizanți și votanți), a căror identitate se definește în logica radicalismului hindus. La ora actuală partidul are peste 180 de milioane de membri, a întrecut PCC și a devenit cel mai mare partid din lume (în cifră absolută). Iar asta se petrece în contextul în care rata nașterilor și estimările demografilor vor face din India chiar anul acesta, în 2023, cea mai populată țară din lume, întrecînd China.
În România, soarta celui mai mare partid din lume a fost de-a dreptul ciudată. În timpul loviturii de stat militare organizate de generalul Stănculescu, secretarul general al PCR, Nicolae Ceaușescu, a fost convins să fugă cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central al partidului-unic. În mod ciudat, nici Securitatea, nici Armata comunistă, care au fost zeci de ani instrumentele represiunii, nu și-au făcut datoria constituțională și legală de a apăra regimul politic care le crease exact cu aceste scopuri, și nici pe comandantul suprem. Atunci s-a produs schimbarea de regim politic, iar revoluția s-a terminat. În orele de după producerea schimbării de regim politic, milioane de oameni au năvălit în stradă ”să facă revoluție”, iar în fruntea statului s-a instalat ”guvernul revoluționar” condus de fostul nomenclaturist Ion Iliescu [3]. A urmat procesul soților Ceaușescu și executarea lor rapidă.
Încă din prima săptămînă de la instalarea la putere a lui Ion ”Ilici” Iliescu și respectiva execuție, în cercurile nonfeseniste ale foștilor deținuți politici, în partidele istorice, la Uniunea Scriitorilor și în alte cercuri intelectuale, se discuta despre faptul că foștii conducători ai PCR fuseseră executați pentru că știau o mulțime despre legăturile noului conducător cu cercurile de putere de la Kremlin. El fusese urmărit de Direcția a IV-a de Contraspionaj Militar a Securității și de către celebra unitate anti-KGB (de fapt era anti- față de toate serviciile secrete comuniste din Pactul de la Varșovia), U.M. 0110 (fostă U.M. 0920)[4]. Din ce s-a înregistrat la proces, Ceaușeștii au mai scăpat cîte ceva despre cei care îi arestaseră și despre tipurile de amestec și de sprijin ”din afara țării” pe care îl primiseră, dar nimeni nu era dispus atunci să le mai mai acorde credit. În țară se desfășuraseră vreme de săptămîni, inclusiv în protestul lui Tőkés de la Timișoara și în ”războiul cu teroriștii”, o serie de ”active measures” (”măsuri active”, în rusă aktivniye meropriyatiya) și s-au folosit mijloace care mai tîrziu au fost numite ”hybrid war(fare)” (”război hibrid”). Paradoxul este că în ultimele decenii le tot recunoaștem prin diferite părți ale lumii, mereu altundeva, adesea în legătură cu serviciile secrete rusești și cu președintele Putin (care nu s-au născut din spuma mării, precum Afrodita), dar nu avem dexteritatea hermeneutică (sau poate că lipsește curajul) de a le recunoaște retroactiv. Cu toate acestea, nu toată lumea a fost păcălită de strategiile de inducere în eroare, iar mult timp a existat temerea că România va avea parte de un comunism reformist de tip glasnost și perestroika [5]. Abia după mai bine de un sfert de secol, Procuratura Generală l-a acuzat pe primul șef de stat postcomunist de legături cu cercurile de putere din Uniunea Sovietică. Ca și cum practicanții ”măsurilor active” ar mai lăsa ceva în urmă, în afară de concluzia manipulativă că ”s-au împușcat între ei.”
Ce s-a întîmplat cu Partidul Comunist Român, cel mai mare partid din lume?
Am mai scris pe acest website despre manifestația populară din 12 ianuarie 1990, cînd de teama de a nu fi înlăturați de la putere, la fel precum predecesorii lor cîteva zile mai devreme, liderii CFSN au fost forțați să emită decrete, printre care și cel privind organizarea unui referendum privind reintroducerea pedepsei cu moartea[6]. Prin urmare, nu mai reiau referințele bibliografice de acolo. CFSN îndeplinea în acea perioadă atît funcțiile de putere legislativă (emitea decrete cu valoare de lege), cît și aceea de putere executivă (ceea ce nu i-a împiedicat pe respectivii foști lideri comuniști să se transforme în partid și să participe la alegeri). Manifestanții furioși de atunci i-au forțat pe foștii nomenclaturiști să scoată PCR în afara legii, iar CFSN s-a conformat și a dat un decret în acest sens. Dar după cîteva zile, CFNS dădea alte decrete prin care anula decretele din 12 ianuarie[7]. După așa-zisa ”revoluție din decembrie 1989” urma o perioadă contrarevoluționară.
Ion Iliescu avea nevoie vitală de susținerea celor patru milioane de membri PCR în alegeri. Dacă ar fi scos partidul în afara legii risca să le piardă. Și a obținut ceea ce își dorea, cu un sprijin popular masiv. În așa-zisele ”prime alegeri libere și corecte” din 20 mai 1990 (”Duminica Orbului”), 12.232.498 de cetățeni cu drept de vot (peste 85% dintre participanți) l-au votat ca președinte. Avea legitimitate electorală. Ea întărea legitimitatea revoluționară a celui care apăruse ”la revoluție” după ce revoluția se terminase.
PCR nu a fost desființat niciodată legal și nici nu a existat vreun proces al comunismului pentru judecarea crimelor împotriva umanității comise în aproape jumătate de secol. S-a resorbit în societate, în modalități contradictorii. În ciuda fenomenului de integrare perfidă a fostului partid-stat în noul sistem politic, FSN nu era egal PCR. ”Ciuma roșie” a dispărut în seara zilei de 22 decembrie 1989. În ciuda manipulării mediatice, electorale și politice din partea celor care au cîștigat puncte din demonizarea celui mai puternic partid de stînga, socotit continuatorul partidului-stat, forțele dezvoltării politice și economice – democrația așa cum este ea și capitalismul clientelar – au fost mai puternice.
Dar fesenismul a fost un fenomen mult mai periculos decît comunismul. Spre deosebire de comunism, care a fost impus de sovietici, fesenismul s-a bazat pe un angajament sincer, voluntar, al maselor spălate pe creier, opțiune cu efecte morale, politice și electorale pe termen lung. Din cele nouă alegeri parlamentare postcomuniste, partidul lui Iliescu a cîștigat de opt ori cele mai multe voturi. Acea pseudo-”viclenie a rațiunii” (la Hegel, List der Vernunft) a avut însă consecințe de o magnitudine aparent ireversibilă: nici după mai bine de trei decenii de la acele evenimente România nu reușește să funcționeze ca o democrație consolidată, ca un autentic stat de drept și ca o economie capitalistă în care fiecare cetățean are ceva de cîștigat (win-win).
PCR nu putea să dispară, fără o exorcizare, fără practicarea unor rituri ale purificării[8].
NOTE:
[1] Pentru aceste date, vezi Ming T. Lee, ”The Founders of the Chinese Communist Party: a study in revolutionaries”, Civilisations, published by Institut of Sociologie de l’Universite de Bruxelles, Vol. XVIII, N. 1, 1968; Stanley Rosen, ”The Chinese Communist Party and Chinese society: Popular attitudes toward party membership and the party’s image”, The Australian Journal of Chinese Studies, No. 24, July 1990; articol Wikipedia ”The Communist Party of the Soviet Union”; E. A. Rees (editor), The Soviet Communist Party in Disarray. The XXVIII Congress of the Communist Party of the Soviet Union (London: St. Martin’s Press, 1992).
[2] Pentru soarta PCUS în procesul la Curtea Constituțională din Rusia și mai ales pentru publicarea de către fostul disident a sute de mii de pagini din arhiva Poliburo, pentru care nu primise aprobarea, vezi Vladimir Bukovski, Judecată la Moscova. Un disident în arhivele Kremlinului, traducere de Ileana Cantuniari (București: Editura Albatros, Editura Universal DALSI, 1998). VB a creat și un website pentru accesarea celor mai multe dintre documente, pentru că nu încăpeau în paginile unei simple cărți.
[3] Deși revoluția (care înseamnă schimbare de regim politic) deja se terminase, mulți dintre cei care au ieșit în stradă abia ulterior au pretins și au obținut certificate de ”revoluționar”, precum și o serie de privilegii. Este singura revoluție din istoria planetei unde s-au emis asemenea certificate și s-au obținut privilegii. O revoluție oportunistă.
[4] Tema urmăririi de către cele două structuri (Direcția a IV-a și UM 0111) a mai multor personaje (dintre care unele au jucat diferite roluri în perioada postcomunistă) a fost ocolită, cel puțin la nivel oficial. De aceea, îmi propun să revin asupra ei cît de curînd. S-au ridicat tot felul de semne de întrebare, dar nu s-au dat răspunsuri. Desigur, cînd nu se dau răspunsuri, apar teoriile conspiraționiste.
[5] S-a dovedit că noul lider Ion Iiescu era un personaj de o profundă ambiguitate. El era singurul conducător de stat fost comunist care nu a ieșit din Tratatul de la Varșovia, dar pe de altă parte a fost preocupat de consolidarea puterii personale (lecția lui Gheorghe Gheorghiu-Dej) și a grupurilor sale de interes. Cu binecuvîntarea sa, foștii nomenclaturiști, securiști și alți privilegiați ai regimului comunist au făcut tranziția la capitalismul de jaf (robber capitalism) practicat la noi în țară cu deosebit succes după decembrie 1989. Desigur, au participat și alții la respectivul experiment economico-financiar.
[6] Dan Pavel, ”Noi reflecții asupra ghilotinei,” Sens Politic, 13 ianuarie 2023, https://senspolitic.ro/noi-reflectii-asupra-ghilotinei/ .
[7] Consiliul Frontului Salvării Naționale, ”Comunicat din 17 ianuarie 1990 pentru reintroducerea pedepsei cu moartea și scoaterea în afara legii a Partidului Comunist Român”, Monitorul Oficial, nr. 12 din 19 ianuarie 1990, http://www.monitoruljuridic.ro/act/comunicat-din-17-ianuarie-1990-pentru-reintroducerea-pedepsei-cu-moartea-si-scoaterea-in-afara-legii-a-partidului-comunist-roman-emitent-consiliul-frontului-salvarii-nationale-93247.html .
[8] Vezi Dan Pavel, Grajdurile lui Augias. Rituri de purificare în posttotalitarism (Iași: Polirom, 2017).
