Duminică seara, pe 18 decembrie 2022, întreaga planetă a aflat răspunsul la întrebarea ”cine e mai bun, Ronaldo sau Messi?”
Dacă Franța cîștiga la loviturile de departajare, cel mai bun jucător ar fi fost francezul Mbappé, golgeterul campionatului mondial de fotbal din Qatar și autorul unui spectaculos hat-trick[1] în finală, prin care aproape întorsese soarta partidei. A cîștigat Argentina, iar Messi a fost declarat jucătorul turneului. Totul a depins de loteria penaltiurilor. La o asemenea întrebare se pot da răspunsuri diferite, în funcție de circumstanțe sau noroc. Oricum, de mai multe decenii încoace, sunt infinit mai multe persoane pe planeta noastră mai interesate de răspunsul la întrebarea ”cine este cel mai mare fotbalist din toate timpurile?” decît de răspunsurile la marile întrebări și provocări cu care se confruntă omenirea și planeta însăși. Și cum majoritatea decide, parcă nu mai contează că încălzirea planetei a trecut deja de punctul critic, că milioane de locuitori ai planetei suferă de malnutriție, boli, maladii, viruși, că în următorii ani vor dispărea un milion de specii animale și plante, că alte milioane de oameni sunt afectați de războaiele din Afganistan, Yemen, Siria, Ethiopia, iar mai nou Ucraina, că drepturile universale ale omului nu sunt respectate riguros în cele mai multe state (y compris Qatar). Oricum, chiar dacă majoritatea ar fi îngrijorată, soluțiile și deciziile privind asemenea probleme nu depind ce cei mulți. Să ne închipuim ce ar fi dacă guvernele lumii ar fi presate de cetățeni să rezolve problemele, iar dacă nu să fie înlocuite. Noroc că democrația este o utopie iluministă nedenunțată.
Deciziile cruciale nu mai sunt luate de majorități nici măcar în așa-zisele democrații consolidate (dacă au fost luate vreodată). Robert Dahl încerca acum cîteva decenii să răspundă la întrebarea ”cine guvernează” (Who Governs? era numele cărții care cuprinde celebra sa cercetare factuală) prin găsirea unei formule de compromis între democrație și oligarhie, dar la o analiză atentă cu greu găsești formule de compromis în politica reală. Oligarhiile sunt cele care decid, atît în democrații, cît și în statele autoritare. Paradoxul este că nici pe agenda oligarhiilor nu se găsesc soluțiile la marile probleme ale omenirii. Nu s-a produs invalidarea a ceea ce acum mai bine de un secol Robert(o) Michels postula ca fiind ”legea de fier” a oligarhiei. Sociologul italian născut în Germania ajunsese la concluzia că deciziile din orice partid sunt luate de un număr restrîns de persoane după ce studiase partidele de masă ”cele mai democratice”, partidele socialiste. Legea rămâne valabilă atît pentru cel mai mare partid din lume (care nu este Partidul Comunist Chinez, aflat pe locul doi), pentru marile partide americane (democrații sunt pe locul trei, republicanii pe patru) sau occidentale, cît și pentru cele modeste, cum ar fi AUR sau USR. Legea oligarhiei se aplică și la nivelul conducerii statelor (democratice sau autoritare). La nivel mondial, convergența oligarhiilor se petrece în cadrul a ceea ce David Rothkopf numește ”Superclass.”
Qatar este un stat oligarhic miniatural (are sub 12.000 km²), dar cu gigantice ambiții regionale și globale. De cîteva decenii, prin bani, achiziții, investiții, comenzi, licitații, donații, recrutări, angajări, lobby, corupție, subversiune, favoruri și alte mijloace, emiratul islamic și-a extins influența în puternice societăți, state și comunități regionale (vezi recentul scandal de corupție din Parlamentul European). Prin urmare, a obținut lesne dreptul de a organiza cea mai vizionată competiție sportivă din lume. În Imperiul Roman, ba chiar și înainte de Iuliu Cezar, formula magică de manipulare a plebeilor era “pîine și circ” (panem et circenses). Astăzi, distragerea atenției publice de la marile amenințări și probleme prin mijloace sofisticate este în mare parte o consecință neintenționată, iar formula s-a schimbat radical: industriile specializate private dezvoltate de oligarhia economică, dar și de mici întreprinzători, obțin venituri fabuloase din satisfacerea nevoilor de consum, entertainment, distracții, jocuri, ospitalitate, sport, spectacole, ale unor largi populații, în ultima vreme condimentate cu o agendă ambiguă de political correctness[2]. Qatar a furnizat exact ceea ce publicul aștepta, satisfacerea unor nevoi de consum și distracție. Cînd se întîmplă așa ceva, nerespectarea unor drepturi ale omului în emiratul islamic este aproape irelevantă pentru suporterii echipelor și telespectatori. Sutele de milioane de microbiști și chibiți vor să afle răspunsul la întrebarea ”cine e cel mai bun fotbalist din lume?”. Fără ironie, este o nevoie cognitivă. Ba chiar o dilemă, o problemă indecidabilă, fiind nenumărați jucători de fotbal de nivel apropiat. De fapt, contează mai puțin răspunsul decît natura preocupării și tipul de nevoie umană scos în evidență.
Creșterea fabuloasă și continuă a veniturilor din industriile de consum, entertainment, distracții, ospitalitate, sport, spectacole, este o dimensiune pozitivă a dezvoltării capitalismului: atestă ieșirea din sărăcie unor largi categorii sociale și profesionale. Creșterea nivelului lor de trai le permite satisfacerea din plin și repetată a nevoilor psihologice de la baza piramidei nevoilor (piramida lui Maslow). În asemenea cazuri, se atinge programatic fericirea, prin satisfacerea nevoilor enumerate, multiplicate prin mijloace ingenioase, dar menținute la același palier al nevoilor, uneori în combinație cu nevoi superioare reciclate. Desigur, fericirea este de mai multe tipuri, iar dincolo de cazurile excepționale individuale, ea depinde de tipurile de cultură politică și/sau de mentalitățile colective. Ca și nefericirea. Faptul s-a confirmat pe timpul pandemiei coronavirusului prin modul extrem de diferit în care au reacționat populațiile statelor ori prin diferențele de la individ la individ sau de la grup la grup, chiar în interiorul acelorași comunități. În anumite cazuri, limitarea temporară ori amînarea satisfacerii imediate a nevoilor psihologice primare au părut mai importante decît nevoile de securitate, îngrijirea sănătății. De unde și percepția lipsirii de libertate din partea acelor indivizi sau grupuri. Dimpotrivă, în alte cazuri au fost mai importante nevoile de securitate și de îngrijire a sănătății decît nevoile psihologice primare. Acolo, satisfacerea de către autorități și lumea medicală a nevoii de securitate și de îngrijire a sănătății nu a fost percepută drept lipsire de libertate.
Nu este de mirare că ”fiecare vede altceva” cînd se uită la campionatul mondial de fotbal din Qatar.
NOTE
[1] Una dintre cele mai năstrușnice traduceri în limba română a termenului hat-trick se găsește în Hedrick Smith, Jocul puterii. Politica la Washington D.C., traducere de Daniela Mișcov și Alexandra Petrea (București: Editura ALL, 1998), pagina 62: ”șmecheria cu pălăria.” De altminteri, subtitlul acelei cărți – How Washington Works – este tradus ”politica la Washington D.C.”
[2] În același week-end, la nivel mondial a avut loc premiera celei de-a doilea film din seria Avatar. În lunile care au urmat morții reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit, au fost lansate pe Netflix, seria a V-a a serialului ”The Crown”, cu puțin înainte începerii campionatului mondial din Qatar, iar apoi chiar în timpul campionatului producția ”Harry & Megan”; ambele au avut efectul contrar celui scontat de subminare a monarhiei britanice.
