Pentru a rezista înăuntrul Gulagului, deţinutul politic descoperă şi creează o filozofie a detenţiei aptă să înlocuiască universul din afară, pierdut pentru multă vreme, dacă nu pentru totdeauna. Dar ea nu este doar o filozofie-substitut, ci şi una de sine stătătoare şi polivalentă. În cele ce urmează voi prezenta câteva mici studii de caz care analizează chestiunea rezistenței prin credință în închisorile și lagărele din România comunistă.
N. Steinhardt
Există diferite nuanţe ale suferinţei în Gulag: pe de o parte, suferinţa tranşantă, dar înălţătoare, pe de alta, suferinţele ignobile şi jenante. N. Steinhardt în Jurnalul fericirii le şi clasifică aparte, căutîndu-le echivalent în registru christic: „Două feluri de suferinţe: pe de o parte crucea; pe de altă parte cunună de spini, palmele, scuipatul, biciuirea, hlamida roşie. Altfel spus: durerea şi batjocora”. Creştinarea dobîndită de N. Steinhardt în închisoare nu-l face mai orgolios în suferinţa sa, dimpotrivă, aceasta îi aduce o seninătate nerăzbunătoare; de altfel, el împarte locuitorii detenţiei comuniste după o grilă religioasă: sfinţi, eroi, seniori, şi îndrăzneţi ai binelui, pe de o parte (aceştia sînt cei pe care tot el îi numeşte unificator „leii), şi „miorlăiţii înfrîngerii şi trădării”, „năpîrci şi tîrîtoare”. Sfătos, delicat, N. Steinhardt mărturiseşte despre patimile sale ca despre o şcoală a creştinismului. Neîmpătimit, el are o graţie anume în suferinţă, fiind un senior candid, gata să ierte şi să uite, generos, paşnic şi milostiv.
În Testamentul politic al lui N. Steinhardt, ce prefaţează Jurnalul fericirii, autorul vorbeşte despre trei soluţii de a rezista universului concentraţionar: soluţia Soljeniţîn – de a te considera mort sau mortificat şi deci inabordabil de către aparatul de represiune, soluţia Zinoviev – de a juca rolul unui fel de nebun sau vagabond inadaptat structural la sistem, şi soluţia Churchill-Bukovski – de a lupta cu voluptate împotriva sistemului concentraţionar. N. Steinhardt nu epuizează toate soluţiile de rezistenţă şi nici nu îşi propune acest lucru; iar prin exemplul său el prilejuieşte încă o soluţie, cea a credinţei (pe care şi-o asumă, de altfel, concis, la începutul Testamentului său). Dar aici se cuvine făcută o specificare: soluţia credinţei are două nuanţe: cea relativ obişnuită, a credinţei prin tradiţie, şi cea mistică, ultima presupunînd adaptarea spirituală a universului concentraţionar la un scenariu christic arhetipal trăit de deţinut; după ce are revelaţia credinţei în hrube şi genuni, mai întîi crezînd „numai pe jumătate ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc”, N. Steinhardt depăşeşte primul stadiu, trăind detenţia în chip mistic. El ajunge în relaţia cu ceilalţi la agapé, la iubire creştinească, fiind marcat permanent, după botez, de o veselie lăuntrică indestructibilă.
În ce priveşte o anumită „eshatologie” a detenţiei româneşti, doar printr-o percepţie transfiguratoare precum cea a lui N. Steinhardt „raiul” poate fi celula 34 de la Jilava, iar „iadul”, camera 44 de la Gherla; prima este un „iad decolorat”, căci deşi fizic este „o hrubă” şi „un maţ subpămîntean”, psihic se dovedeşte a fi un tunel al poeziei, „ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia”, un fel de hieratică „court d’amour provensală”; a doua este o infirmerie malefică, locuită de o „lume amoniacală”, de făpturi aflate în „faza de mlaştină”, unde „dracii dănţuiesc iar Belzebub joacă tontoroiul”. Nu sînt singurele raiuri şi iaduri trăite de N. Steinhardt; deţinutul va mai recunoaşte raiuri camuflate în celula 18 Jilava, unde este şocat de aspectul de „azil de noapte” şi „iarmaroc” cu tentă bruegheliană, dar unde va simţi că l-a găsit pe Dumnezeu cel viu; sau în celula 25 Jilava, unde în atmosfera de „zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg” visează lumina christică; aşa după cum va mai întîlni şi alte iaduri (de pildă, iadul-balamuc de la Gherla, un infern sartrian, unde deţinuţii se chinuie între ei, amintind de Piteştiul lui Ţurcanu) sau chiar cîteva cenuşii celule ale purgatoriului. Nu în ultimul rînd „raiul” înseamnă pentru N. Steinhardt întreaga detenţie penitenciară („liman”, „oază”), survenită după anchetă („iadul” propriu-zis). N. Steinhardt va asista, la un moment dat, la un grandios spectacol ecumenic în detenţie, avînd senzaţia de „răpire la cer”; transfigurat, el proiectează rugăciunea colectivă, dar adaptată la nimicul penitenciar, ca pe o revenire în timp a primilor creştini aflaţi în catacombe.
Faptul că detenţia este rodnică pentru N. Steinhardt ţine exclusiv de convertirea sa la creştinism (el va afirma necontenit că închisoarea este „loc de împlinire”) şi de o puternică structură morală. Christomorfoza lui N. Steinhardt este revelatoare în măsura în care detenţia înseamnă reluarea unui calvar mîntuitor. Termenul acesta foarte inspirat îi aparţine lui Vlad Pavlovici, care comentează după cum urmează: „N. Steinhardt se dovedeşte neîncetat lucid în detenţie. Are chiar un soi de trezvie, înţelege totul şi îşi asumă totul. Îşi asumă, mai presus de orice, destinul. Cu cît acesta e mai tragic, cu cît suferinţa e mai cutremurătoare, cu atît puterea lui de a trece prin suferinţă îi provoacă fericirea. Accentul cade pe libertatea trăirii sentimentului religios, iar suferinţele se transfigurează. […] Prin binecuvîntarea Calvarului pe care-l trăieşte, prin transformarea celor mai atroce surse de suferinţă în surse de bucurie, prin voinţa teribilă de a reface, de a repeta patimile Mîntuitorului, cartea lui N. Steinhardt propune o christomorfoză„. După perioada detenţiei, salvat interior, N. Steinhardt nu va mai pune nici chiar problema uitării răului (iertarea o rezolvase deja). Darul său, dincolo de singurătate, deziluzie şi senectute, rămîne prospeţimea creştinismului. Cazul lui N. Steinhardt este cu atît mai interesant, cu cît, în timpul detenției sale, nu este vorba despre un profesionist al credinţei, fapt ce ar îndritui să se vorbească despre soluţia mistică (după cum am mai spus, aceasta este mai mult decît o soluţie a credinţei, implicînd o nuanţă în plus, ca deosebirea dintre preoţi şi călugări, dintre călugări şi asceţii din peşteri sau din deşert).
Nicole Valéry-Grossu
Nicole Valéry-Grossu relatează în mărturia sa, Binecuvântată fii, închisoare!, și trăieşte soluţia credinţei în detenţie în mod fundamental. Este vorba de o deţinută care are revelaţia treptată în detenţie a credinţei şi care îşi află în această revelaţie chiar destinul. Cazul său este înrudit cu acela al lui N. Steinhardt. Obsedată şi fascinată de Psalmul 90 („Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni?”), ea îşi redescoperă credinţa (fiindcă şi-o pierduse în tinereţe) prin chiar experienţa carcerală: „Pentru mine, direcţia închisorii, anchetatorii, gardienii, ca şi miniştrii şi generalii de securitate nu erau decît actorii dintr-o piesă unde rolul principal era jucat de Iisus, care-şi căuta oile rătăcite”. Zărind pe zidul celulei rugăciunea personală a unui fost deţinut (rugăciune care o alină), Nicole Valéry-Grossu devine la rîndul ei o scrijelitoare de rugăciuni şi psalmi (cu sîmburi de prună) pe pereţii celulei, dorind să lase moştenire şi altor posibile victime o modalitate de rezistenţă şi de mîngîiere interioară. Rugăciunile ei sînt terapeutice, fiindcă întăresc credinţa în Dumnezeu, concurat de anchetatorii care se consideră şi ei a fi „dumnezei”. Misiunea ei în spaţiile locuite de femei va fi convertirea celorlalte deţinute la creştinism. La Mislea, de pildă, muncind în biserica preschimbată în depozit, zăreşte aruncată pe jos o Biblie pe care o ia, camuflînd-o în haine şi ducînd-o în celulă pentru colegele ei de detenţie. Cartea sfîntă va fi împărţită pe fascicole şi devorată spiritual, aducînd nădejdea dorită; după prima lectură, vor urma comentariile şi meditaţiile. Misterul Învierii (Paştele) va fi, şi el, înţeles mai profund datorită spaţiului carceral: detenţia ca înviere. Crăciunul va primi conotaţii revelatorii: „Iisus trăia în mine”, mărturisește Nicole Valéry-Grossu. Ani de zile mai apoi şi după ieşirea din închisoare a Nicolei Valéry-Grossu, Biblia, împărţită într-o bibliotecă mobilă, respectiv în cele 66 de cărţi ale Vechiului şi Noului Testament, va salva suflete şi va da nădejde, înseninînd deţinutele. Trimisă la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Nicole Valéry-Grossu îşi concepe viaţa ca pe un traseu misionar, simţindu-se binecuvîntată şi fericită, întrucît ştie că detenţia a făcut-o să-şi descopere vocaţia. La ieşirea din închisoare, destinul său îşi continuă calea descoperită.
