Atitudinea regimului lui Vladimir Putin față de Pactul germano-sovietic, semnat la Moscova pe 23 august 1939, acum 85 de ani, a avut o evoluție emblematică pentru radicalizarea sa, revizionismul său și ambițiile sale imperiale. Pactul și protocolul secret al acestuia sunt folosite astăzi de Kremlin pentru a justifica războiul purtat împotriva Ucrainei.
Existența unui protocol secret, care a dus la anexarea de către URSS a unei părți din teritoriul polonez, a statelor baltice și a Basarabiei (Moldova), a fost dezvăluită la procesul de la Nürnberg, dar a fost negată de regimul sovietic până în 1989. În contextul favorabil al perioadei gorbacioviste, balticii au cerut publicarea acestuia, și a fost creată o comisie, condusă de Egor Iakovlev, arhitectul perestroikăi, care a declarat pe 23 decembrie 1989, în fața Congresului deputaților poporului, că „protocolul secret din 23 august 1939 reflectă clar esența stalinismului. […] Face parte din cele mai periculoase rămășițe ale câmpului minat pe care l-am moștenit și trebuie acum făcut public”. A fost adoptată o rezoluție care declară acest protocol „nul și neavenit de la momentul semnării sale”.
În august 2009, Vladimir Putin a publicat un articol în cotidianul polonez Gazeta Wyborcza. În timp ce critica atitudinea Franței și Marii Britanii, semnatarele acordurilor de la München din 1938, cel care era atunci premierul lui Dmitri Medvedev considera că există „toate motivele pentru a condamna, fără nicio ezitare, Pactul Molotov-Ribbentrop”. „Înțelegem astăzi, scria el atunci, că orice formă de înțelegere cu regimul nazist era inacceptabilă din punct de vedere moral și nu avea nicio perspectivă de realizare practică”. „Pentru poporul țării noastre, al cărui destin a fost deformat de regimul totalitar, sensibilitatea polonezilor față de Katyn este bine înțeleasă”, admitea chiar Vladimir Putin.
Anexarea Crimeei de către Rusia în martie 2014 a provocat o schimbare de atitudine la Moscova. Unele dintre argumentele avansate pentru a justifica această încălcare flagrantă a dreptului internațional amintesc de discursul lui Molotov din 17 septembrie 1939, ziua în care trupele sovietice au intrat pe teritoriul polonez. Kremlinul invoca astfel absența unui guvern legitim la Kiev din cauza „loviturii de stat” (revoluția Maidan) și necesitatea de a proteja populațiile vorbitoare de limbă rusă. În noiembrie 2014, în timpul unei discuții cu istorici, Vladimir Putin declara: „Uniunea Sovietică a semnat un tratat de neagresiune cu Germania. Se spune: este rău. Dar este rău dacă Uniunea Sovietică nu voia să lupte?”. Acest tratat, adăuga președintele rus, a oferit un răgaz URSS-ului pentru a-și întări armata. Câteva luni mai târziu, primind-o pe Angela Merkel, explică că URSS a semnat un pact cu Berlinul când „și-a dat seama că era lăsată singură în fața Germaniei hitleriste”. El adaugă că Polonia, care a anexat o parte din teritoriul cehoslovac, a fost „ea însăși victima politicii pe care încerca să o promoveze în Europa”. Vladimir Putin își exprimă sprijinul pentru ministrul culturii, Vladimir Medinski, care califică Pactul drept un „succes eminent” al diplomației sovietice. Președintele rus compară anexarea Crimeei cu reunificarea germană, iar unii istorici fac o paralelă între „națiunile divizate” rusă și germană. Andranik Migranian consideră astfel esențială diferențierea comportamentului lui Hitler „înainte de 1939 și după 1939”. Dacă Führer-ul s-ar fi limitat la realizarea a ceea ce Bismarck nu a putut înfăptui, ar fi „intrat în istoria țării sale ca un politician de mare clasă”, afirmă el.
„Pentru mine, ceea ce contează nu sunt granițele și teritoriile naționale, ci destinul oamenilor”, declara Vladimir Putin, la începutul anului 2016, într-un interviu pentru tabloidul german Bild, cuvinte care trădează o ambiție revizionistă din ce în ce mai puțin ascunsă. La scurt timp după, el afirmă că granițele Rusiei „nu se termină nicăieri”.
„Granițele anterioare ale imperiului rus”
În 2019, anul celei de-a 80-a aniversări a semnării sale, Pactul germano-sovietic devine un subiect important de memorie istorică. Kremlinul pune capăt controverselor legate de existența protocolului secret, publicând online originalele sovietice ale documentului. Serghei Narîșkin, directorul Serviciului de Informații Externe (SVR) și președinte al Societății de Istorie Rusă, amintește că, după ce a trecut granițele poloneze, pe 17 septembrie 1939, „Armata Roșie a ajuns în cinci zile la granițele anterioare ale imperiului rus”. Vladimir Medinski, președintele Societății de Istorie Militară Rusă, a salutat acest eveniment ca fiind un „triumf diplomatic al URSS”, deoarece „prioritatea era apărarea intereselor unui stat suveran – al nostru”, și nu „fanteziile și presupunerile abstracte, precum ‘considerațiile’ umanitare, ca valorile europene, care, din păcate, existau doar în mintea unor idealiști și nu la politicienii realiști”. Ministrul rus al Culturii face o comparație între acordurile de la Yalta și un „Pact de neagresiune, la scară globală”, încheiat între „două mari proiecte de dimensiuni civilizaționale – sovietic și american – privind regulile de competiție, autolimitare voluntară și instituțiile dreptului internațional”.
Adoptarea de către Parlamentul European, pe 19 septembrie 2019, a unei rezoluții privind „importanța memoriei europene pentru viitorul Europei” a determinat Ministerul de Externe Rus (MID) să denunțe această acțiune ca fiind o „falsificare grosolană a istoriei și o încercare de a pune semnul egal între Germania nazistă și URSS”, ale cărui popoare „au eliberat Europa de fascism cu prețul unor sacrificii imense”.
Președintele rus intervine în această dezbatere, care, treptat, se concentrează asupra Ucrainei. În decembrie 2019, el declară că, pentru Germania, „tratatul de la Versailles a devenit simbolul unei nedreptăți strigătoare la cer și al unei umilințe naționale”. Granițele noilor state europene „au fost trasate arbitrar de învingătorii Primului Război Mondial”, acuzații pe care președintele rus le va relua aproape cuvânt cu cuvânt pentru a descrie situația geopolitică a Rusiei din 1917 și din 1991, cu trei zile înainte de agresiunea asupra Ucrainei.
Într-un articol lung publicat în iunie 2020 în revista The National Interest, Vladimir Putin subliniază că liderii polonezi sunt „pe deplin responsabili pentru tragedia” suferită de țara lor în 1939. Refuzând un acord militar cu Marea Britanie, Franța și URSS, ei „și-au aruncat poporul sub tăvălugul mașinii de distrugere naziste”, consideră președintele rus, care afirmă că anexarea statelor baltice de către URSS s-a realizat „pe o bază contractuală, cu consimțământul autorităților alese”. În articolul său despre „unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor” (iulie 2021), el acuză din nou bolșevicii că au făcut „cadouri teritoriale” altor popoare. „Un lucru este clar, afirmă el, Rusia a fost spoliată”. Putin salută faptul că, în 1939, URSS a recuperat teritorii cucerite de Polonia și că, în 1940, republica ucraineană a integrat o parte din Basarabia, ocupată de România după 1918, precum și nordul Bucovinei. Președintele rus promulgă apoi o lege care interzice orice paralelă între „obiectivele și deciziile” celui de-al Treilea Reich și regimul sovietic, precum și contestarea „misiunii umanitare a URSS în eliberarea țărilor europene”.
Sfere de influență
„Pentru prima dată de la era Gorbaciov […], puterea rusă nu își acoperă capul de cenușă și nu cere scuze comunității internaționale pentru pactul de neagresiune ‘criminal’ dintre URSS și Germania, încheiat de ‘tiranul’ Stalin”, se bucură Igor Chichkin, directorul Institutului CSI. „Împărțirea sferelor de influență nu a fost niciodată ilegală”, afirmă acest istoric, convins că „astăzi, Occidentul este ostil sferelor de influență doar pentru că, după prăbușirea Uniunii Sovietice, a făcut din întreaga lume propria sa sferă de influență”. „Odată cu lumea multipolară care prinde contur, sferele de influență redevin o practică normală în relațiile dintre marile puteri, favorizând reducerea tensiunilor internaționale”, explică Igor Chichkin. Succesor de drept al imperiului rus, URSS avea, în opinia sa, „datoria de a restabili integritatea teritorială a statului”, de a „recupera teritoriile luate de separatiști (balți, finlandezi și polonezi) și de alte state (România)”.
În decembrie 2021, în timp ce armata rusă își intensifică presiunea la granițele Ucrainei, Kremlinul transmite Statelor Unite și membrilor NATO două proiecte de acorduri al căror scop este de a face ca Occidentul să recunoască de jure Europa Centrală, de Est și statele baltice ca sferă de influență a Rusiei. Invazia Ucrainei radicalizează și mai mult discursul oficial rus. Vladimir Putin critică colaborarea dintre regimul nazist și ucraineni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, uitând că „colaborarea” cu regimul nazist – termen folosit de Stalin în scrisoarea sa către Hitler din 21 august 1939 – s-a concretizat prin represiunea și deportarea a sute de mii de balți și polonezi, prin predarea comuniștilor germani către Hitler (exemplul Milenei Buber-Neumann, predată Gestapoului) și prin livrarea către Reich a milioane de tone de materii prime și produse strategice care alimentau mașina de război germană.
Vladimir Putin justifică invazia Ucrainei, pe 24 februarie 2022, afirmând că „încercările de a îmbuna agresorul înainte de Marele Război pentru Apărarea Patriei au fost o greșeală care ne-a costat scump (…). Nu vom repeta această greșeală a doua oară”. În aprilie, el promulgă o lege care pedepsește orice comparație între „obiectivele și acțiunile” URSS și cele ale Germaniei naziste. Putin atacă din nou Polonia, afirmând că naționaliștii polonezi „visează să recupereze ceea ce consideră a fi teritoriile lor istorice, adică regiunile vestice pe care Ucraina le-a obținut în urma deciziei lui Stalin de după al Doilea Război Mondial”. Din acest motiv, potrivit lui, „Rusia este singurul adevărat garant al integrității teritoriale și suveranității Ucrainei în granițele sale actuale” (sic).
La fel ca Vladimir Putin, Serghei Narîșkin atribuie Poloniei intenții agresive față de Ucraina occidentală și o acuză că așteaptă momentul propice pentru a controla partea vestică a Ucrainei, „visul naționaliștilor polonezi”. Un politolog de renume precum Fiodor Lukianov evocă precedentele istorice (Rzeczpospolita) și concluzionează că, în situația actuală, „modificarea alianțelor și a granițelor devine posibilă”. Într-un interviu cu Tucker Carlson, în februarie 2024, Vladimir Putin afirmă că, prin atitudinea sa „intransigentă” din 1939, Varșovia nu i-ar fi „lăsat lui Hitler altă alegere decât să-și pună în aplicare planurile în Polonia” și se bucură că „Rusia, care se numea atunci Uniunea Sovietică, și-a recuperat pământurile istorice”.
Analizele publicate recent în Rusia cu ocazia celei de-a 85-a aniversări a Pactului germano-sovietic depășesc cu mult dimensiunea sa defensivă („non-agresiune”), concentrându-se pe justificarea extinderii teritoriale și a puterii geopolitice. Mai mulți istorici apropiați de Kremlin afirmă că URSS a recuperat în mod legitim teritoriile pierdute la finalul Primului Război Mondial, justificând astfel modificarea frontierelor prin forță.
Konstantin Zalesski, vicepreședinte al asociației istoricilor specializați în Al Doilea Război Mondial, subliniază că URSS și-a extins teritoriul aproape fără vărsare de sânge, anexând Belarusul de Vest, Ucraina de Vest, statele baltice și Basarabia. Cu toate acestea, critică faptul că Moscova a subestimat intențiile lui Hitler, care considera Pactul drept un simplu „șervețel de hârtie”[1].
Viaceslav Nikonov, nepotul lui Molotov și vicepreședinte al Comisiei pentru Afaceri Externe din Duma de Stat, explică faptul că Stalin însuși a insistat ca pactul de non-agresiune să fie completat cu un acord de delimitare a sferelor de influență pentru a obține de la Polonia „restituirea” teritoriilor pierdute în 1920. Cu toate acestea, Nikonov nu menționează de ce liderii sovietici, inclusiv Molotov, au negat întotdeauna existența protocolului secret al acestui „triumf diplomatic”[2].
Alte figuri, precum Oleg Haviț, susțin că până și înfrângerile suferite în războiul cu Finlanda erau justificate, deoarece pierderile sovietice au fost compensate prin câștiguri teritoriale în Finlanda. URSS a reușit astfel să-și extindă teritoriul și să creeze noi republici sovietice „aproape fără niciun foc de armă”[3].
Mihail Miagkov, director științific al Societății de Istorie Rusă, consideră că „acest tratat este cea mai mare realizare a politicii noastre externe și a liderilor supremi ai Uniunii Sovietice din tot secolul XX”[4]. Potrivit lui Miagkov, cel mai important este faptul că URSS a demonstrat puterilor occidentale că nu mai este „țapul ispășitor” al acestora. El argumentează că „atunci, la fel ca și acum, Occidentul ne tratează ca pe o putere pe care o poate înșela și supune”.
Viaceslav Nikonov afirmă, fără rețineri, că în al Doilea Război Mondial, URSS s-a luptat cu același „Occident colectiv”, subliniind că „toate statele membre actuale ale Uniunii Europene sunt foste membre ale coaliției hitleriste” și că acestea nu pot ierta Rusia pentru victoria din război.
„În realitate, toate statele membre actuale ale Uniunii Europene sunt foste membre ale coaliției hitleriste. Sunt toți niște perdanți ai celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu ne pot ierta pentru asta”, susține descendentul lui Molotov. Konstantin Zalesski are un discurs similar. Occidentalii au transformat pactul Molotov-Ribbentrop într-un „mit istoric” din trei motive: doresc să „șteargă datoria lor morală considerabilă” față de URSS și Rusia, să facă URSS responsabilă pentru izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, iar în cazul țărilor baltice, al Poloniei și al Ucrainei, doresc să își consolideze legitimitatea și să „construiască legenda existenței lor statale”.
Pactul este folosit ca un pretext pentru a justifica războiul purtat de Rusia în Ucraina. „Toate granițele Ucrainei din 1991 sunt cadouri ale lui Lenin, Stalin și Hrușciov”, afirmă Mihail Miagkov. „Ucraina occidentală este un teritoriu care a fost dobândit datorită lui Stalin și Uniunii Sovietice, în realitate, datorită Rusiei ca principală republică”.
NOTE
[1] Konstantin Zalesski, „Mitul ‘vinovăției’ URSS: de ce Occidentul demonizează pactul Molotov-Ribbentrop” (în rusă), ria.ru, 23.08.2024
[2] „Și Stalin i-a spus lui Ribbentrop – să-l sunăm pe Hitler” (în rusă), interviu cu Viaceslav Nikonov, kp.ru, 22.08.2024
[3] Oleg Haviț, „Pactul ‘criminal’. Pământurile care trebuie restituite Ucrainei, Lituaniei și Moldovei”, regnum.ru, 23.08.2024
[4] Mihail Miagkov, „Pactul Molotov-Ribbentrop a scutit URSS de pierderi și mai mari în război”, vz.ru, 23.08.2024
Sursa: Telos-eu.com
(Bernard Chappedelaine , L’actualité du pacte Molotov-Ribbentrop)
As fi vrut cateva concluzii, cateva idei argumentate care sa combata declaratiile aberante ale propagandei rusesti, nu doar prezentarea faptelor.
Pt cine nu cunoaste istoria europei suficient, nu pare un articol anti-putin anti-urss si anti pact…