Ce-a șocat stânga cel mai mult la reacțiile iscate de asasinarea lui Charlie Kirk?
Poate mai mult decât deplasarea de la stânga la dreapta, și prin elogii adresate lui Kirk, a unei părți notabile a opiniei publice și chiar a părerilor oficiale ale unor personalități de stânga, ca Bernie Sanders, a șocat-o faptul că dreapta dă semne să fi încetat, sub Trump, să se mai comporte după tipicul ei dintotdeauna.
Schimbare capitală în metodele dreptei americane?
În loc să respecte scrupulos normele și regulile obișnuite, conservatorii americani au început, se pare, să adopte metodele de ”cancel culture” progresiste și să ceară demiteri de mincinoși ca Jimmy Kimmel, un influencer cu popularitatea în agonie, care, după obicei marxist, dezinforma în lege.
Sau mai precis: dreapta pare a le fi adoptat. E oare posibil? Acceptabil? Nu erau oare conservatorii adepții libertății de exprimare și a respectului față de norme și legi?
Iar dacă au ajuns conservatorii să-i imite pe inchizitorii progresiști și pe cenzorii woke, adoptându-le metodele revoluționare, unde vom ajunge cu dreptul la exprimare și presă liberă și cu democrația, pe care această libertate o întemeiază? La pepeni, nu-i așa?
Așa pare. E facil să se treacă deci la condamnarea administrației Trump pentru această aparentă întorsătură neașteptată și alarmantă, imprimată mișcării conservatoare. Care nu mai iartă și nu mai păsuiește, ci pedepsește drastic și execută.
Efecte dintre cele mai pernicioase
Or, dacă nimeni nu mai respectă regulile, în afară de un pumn de centriști, extremismul va acapara întregul spațiu public.
Îngrijorarea e, prin urmare, legitimă. Mai ales dacă se descoperă că măsurile adoptate de administrația republicană chiar reprezintă o formă de cenzură de dreapta, o îngrădire a libertăților și o încălcare a prevederilor constituționale.
Atâta doar că, până acum, a prevalat la dreapta spectrului politic mesajul esențial al lui Charlie Kirk.
Care, adresat adversarilor săi de idei de la stânga, precum Van Jones, invitat de casă la CNN, a fost chemarea lor la dialog și la confruntare liberă de idei. Spre a se evita violența politică.
Realități, în loc de aparențe. Și o istorie edificatoare
Apoi e de constatat că, în mare, administrația n-a scos încă din funcțiune mecanismele democratice și nu a cenzurat, deși și-a folosit fără jenă influența spre a determina o schimbare în mass-media tradițională, toată de stânga, parțial obținând-o, cu ajutorul unui factor decisiv: impopularitatea crescândă a mincinoșilor de extremă stânga.
Mincinoșii precum Kimmel. Ce-au făcut ei, la ordinul ideologilor neo-marxiști, progresiști și woke, în afară de-a încălca interdicția legii audiovizualului de a dezinforma conștient în chestiuni de mare impact public?
M-am confruntat în presa publică occidentală și germană cu cenzura stângii încă de acum câteva decenii. Când am făcut parte dintr-un grup de numai 3 jurnaliști care au îndrăznit să protesteze împotriva unui ucaz al conducerii DW, care ne cerea să nu cumva să manifestăm îndoieli în legătură cu tezele climatice ale progresismului dezlănțuit, ”ca să nu dăm apă la moară negaționismului ecologic” (care contesta încălzirea globului din pricina omului). Mi s-a blocat avansarea firească și am fost marginalizat din cauza acestui protest? Din cauza altor poziții conservatoare? Nu știu. Dar plauzibil e, cum se vede în demersurile recente, care, din rațiuni ideologice, au marginalizat-o scandalos, la NDR (post din ARD ca și DW), pe jurnalista conservatoare, germană, J. Ruhs, în ciuda succesului incontestabil al emisiunilor ei.
Căci elitelor culturale și politice nu le mai pasă de mult nici de adevăr, nici de presa liberă, nici de părerea popoarelor lor. După cum se vede în Marea Britanie, al cărei guvern de stânga a hotărât să încurajeze terorismul, recunoscând un stat palestinian, fără să țină seama de consecințele deciziei ei pentru o democrație liberală, precum cea israeliană și, mai ales, de opoziția majorității britanicilor. Ditto, decizia complet impopulară a Franței lui Macron.
Cum a ajuns un establishment politic occidental la hotărâri anti-democratice și anti-occidentale de o asemenea anvergură, pe baza pretextului că ar vrea să avanseze agenda ”soluției celor două state”, pe care, în Orientul Apropiat, n-o mai vrea nimeni, nici evreii, nici arabii?
Răspunsul la această întrebare solicită consultarea analelor istoriei. Ce-au făcut elitele universitare americane și britanice, apoi germane și europene, mai întâi pe banii Rusiei, apoi ai Chinei, Iranului și mai ales ai Qatarului, a fost ”reeducarea” islamistă și spălarea pe creier extremistă a unui Vest condiționat să-și abandoneze valorile. Și a unei Americi împinse să devină o țară care se detestă pe sine din rărunchi. Demolarea ei s-a petrecut pe toate planurile, în religie, instituții, în ecologie, în universități, în presă, în biologie, în limbajul remaniat astfel încât cuvintele, gramatica și sensurile să se schimbe și să însemne altceva.
Schimbarea la față a Vestului și trădarea valorilor lui de către elitele de stânga
Așa s-a ajuns ca ”fascismul” să desemneze în SUA opinii de centru, perfect democratice. Așa s-a ajuns ca ”violența” să nu mai fie fizică, ci o presupusă ”insensibilitate” verbală față de cine știe ce grup minoritar, rasial, sau sexual, cu excepția evreilor, în ura față de care nu se admit, la stânga spectrului politic, nici un fel de bariere lingvistice sau de altă natură.
În schimb, dacă violența nu mai e ce zice dicționarul, ci se admite că ar fi un simplu discurs disident, dacă declarații conservatoare și o exprimare aflată în răspăr cu verdictele extremiste decretate de ideologii woke sunt ”violență”, iar disidenții pot fi calificați drept ”Hitler”, sau ”fasciști”, de ce să fie interzisă maltratarea fizică sau chiar asasinarea lor?
Nu merită ei oare violență, de vreme ce ”o exercită”, chipurile, ”prin limbaj”? De ce să ne rezumăm la cancel culture, îndoctrinări de copii și amputatul de sexe întru combaterea masculinității toxice? De ce să nu se meargă mai departe? ”Redefinirea limbajului liber exprimat” ca presupusă ”violență”, de către stânga, produce și consecința ei, ”care este asasinatul”, nota recent, în Israel Hayom, Erel Segal.
Potrivit căruia progresismul a prefăcut ura de sine (occidentală) într-o imaginară ”virtute morală”. E vorba, potrivit lui Segal, de o nebunie, de o ideologie care nu mai argumentează, ci caută doar să distrugă.
Iată punctul în care a ajuns revoluția woke, când americanii s-au revoltat și i-au dat președintelui Trump un mandat să-i pună capăt.
Dar cum să-i pună capăt?
Și cum să joace pe teren o echipă de fotbal care descoperă că adversarii își permit să dea golurile cu mâna, iar arbitrul îi încurajează să încalce toate regulile jocului? Respectând regulile scrupulos și încasând bătaie după bătaie?
Ce faci dacă partea adversă nu acceptă regulile democratice și nu joacă după ele, dar le reclamă isteric, când sunt, sau are impresia că ar fi încălcate drepturile ei?
Sincer, nu știu.
Revoluția conservatoare e, cum am notat și în trecut, un oximoron. O contradicție în termeni. În principiu, conservatorii conservă, nu revoluționează. Dar nu e clar ce-ar mai fi de conservat, după distrugerile profunde, operate de extrema stângă, sub influența și cu banii dușmanilor Vestului, în zeci de ani de îndoctrinări și de crime? Și cum se poate pune capăt fascistei revoluții woke, dacă nu printr-o contrarevoluție conservatoare?
Text publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
