Sunt luni şi ani în viaţa unor naţiuni care le decid destinul, sunt luni şi ani din care se desprinde viitorul însuşi, cu întreg repertoriul său de alegeri şi fobii. Şi poate că ianuarie 1990 este intervalul ce ilustrează în cel mai înalt grad această capacitate de accelerare demonică a istoriei, acest potenţial de cristalizare al unui regim politic ce avea să însemne, pentru cei mai mulţi dintre noi, singura Românie pe care am cunoscut-o.
În secvenţele de imagini ale lui ianuarie 1990, prima care se impune memoriei, dincolo de vălul amnezic al uitării, este ascensiunea Frontului Salvării Naţionale. Mai mult decât un nume, Ion Iliescu, care se confundă cu România pentru un deceniu şi jumătate, Frontul Salvării Naţionale este aluatul din care se iveşte plămada monstruoasă a elitei noastre politice. Paradoxul fesenist este combinaţia, unică în spaţiul central-european, de rapacitate prădătoare, vulgaritate populistă şi ambiţii autoritare. Drumul de la organ de stat la mişcare cu vocaţia de a fi partid unic este deja făcut în ianuarie 1990. Dispariţia Partidului Comunist Român conferă fesenismului legitimitatea sa paradoxală – vehicul al revoluţiei, el este expresia continuităţii la nivelul personalului de guvernare. Statul care se clădeşte, acum, este statul în care trăim până astăzi. Iar temeliile sale sunt cele pe care le pune ceauşismul târziu.
Fesenismul este umbra care se întinde asupra acestui îndepărtat ianuarie 1990. Misiunea sa esenţială este încadrarea urii – de la nivelul fabricilor şi judeţelor până la cel al puterii executive, fesenismul reuneşte, creator, ostilitatea stalinistă faţă de pluralism şi gena ceauşistă a autarhiei. În centrul acestui edificiu ideologic se află puterea propagandei. Fesenismul descoperă şi rafinează mecanismele teleguvernării. Televiziunea de stat difuzează narcoticul ce anesteziază şi fanatizează, în egală măsură. Ziarele, conduse de nume ce au urcat în ierarhia noii Românii odată cu Ion Iliescu, de la Sergiu Andon la Octavian Ştireanu, sunt portavocele statului ce reuneşte atributele de demiurg şi de paznic înarmat al unităţii naţiunii muncitoare.
Ianuarie 1990 este luna în care această pulsiune totalitară a fesenismului alimentează primele ritualuri de linşaj. Trecutul naşterii comunismului se întoarce spre a bântui tranziţia. 29 ianuarie 1990 este defilarea de camioane şi de mase ce culminează cu încercarea de a lichida, odată pentru totdeauna, adversarii pe care regimul comunist îi încarcerase sau îi exilase. PNŢ-cd şi PNL sunt distribuite în rolurile rezervate lor, timp de decenii, acela de instrumente ale reacţiunii şi cuiburi de inamici ce visează la restaurarea moşiilor şi exploatării. Corneliu Coposu adună în jurul său vuietul animalic de ură al mulţimii isterizate: alături de el, imaculatul Petre Roman întruchipează energia luminoasă a României autentice.
Din pragul lui ianuarie 1990 se poate vedea peisajul de mai târziu al României. Violenţa şi isteria sunt fundaţia pe care se ridică arhitectura lumii noastre. Totul se scrie atunci, iar ceea ce urmează nu este decât o poveste cu final aşteptat. Fesenismul este prima cărămidă a noii Românii.
Articol publicat iniția pe LaPunkt.ro