Ziua Memoriei la Memorialul de la Sighet

Am fost de Ziua Memoriei la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, unul dintre cele mai cutremurătoare, mai vii si mai necesare locuri de amintire, reculegere si învățătură pe care le cunosc. Nu era prima data când călcam pragul muzeului, dar a fost prima dată când am cunoscut si am pătruns in extraordinara comunitate de spirit de acolo.

Celularul (am aflat acum ca așa se numește culoarul către care se deschid celulele de la parter, devenit acum spațiu de conferințe) era plin de oameni care știau, înțelegeau totul. Nu știu prin ce minune, inimile erau reglate într-un singur ritm; așa trebuie că se simt pelerinii. Între toți, emanau lumină cei câțiva foști deținuți politic, supraviețuitorii iadului, pe care forțe necunoscute oamenilor obișnuiți îi poartă în fiecare an, nesmintit, la Sighet de Ziua Memoriei, adică de Sărbătoarea Înălțării. Au fost clipe de grație, să poți respira același aer cu eroii: nu sunt cuvinte mari, ci doar vorbe palide în fața evidenței.

Ziua s-a încheiat cu un serviciu religios de pomenire, oficiat la Cimitirul Săracilor. Acolo, conturul României îi cuprinde cu smerită recunoștință, iar troițele înalță rugă, nu doar pentru cei cei care și-au sfârșit viața în închisoarea de la Sighet între 1950-55, ci pentru toate victimele căzute înfruntând ororile comunismului.

Muzeul și tot ce gravitează în jurul lui sunt, cu toții știm, creația a doi vizionari: Ana Blandiana și Romulus Rusan: doi meșteri de catedrală, maeștri de etică, păsări măiestre care au pus aripi și au înălțat, dincolo de sârma ghimpată a uitării și a necunoașterii, mărturiile celor ce au suferit luptând și ținând piept comunismului.

Memorialul de la Sighet și toată lumea lui, cu Fundatia Academia Civica, Memoria ca formă de justiţie – Memorialul Sighet la București, școala de vară care a deschis minți și a modelat caractere, zecile de volume editate, seriile de conferințe, etc. trăiesc prin profesionalismul, dedicația, încăpățânarea idealistă, constanța și sufletul pus la temelia fiecărei zile de către o mână de oameni. Iar între ei, ținând în mână firele fiecărui demers, alături de Ana Blandiana  se află Ioana Boca.

Ziua Memoriei a adus la Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei oameni, cărți cu noi mărturii ale calvarului, expoziții de artă și de istorie a rezistenței, precum și noi mărturii ale libertății și curajului. În Muzeul de la Sighet sunt păstrate emoționante dovezi ale încăpățânării de a supraviețui în trup și spirit, ale comunicării cu orice risc și ale „normalității” pierdute: poezii brodate pe tifon, desene făcute cu sânge și nisip, rugăciuni scrise pe batiste. Alături de ele se află de acum filele cusute laolaltă ale unui „ziar” scris de un deținut, păstrate ca probă a Securității pentru noi acuzații și recuperate de la CNSAS de către familia lui. „Cârpele”, așa cum peiorativ erau ele numite, au fost scrise pe fâșii din cămașă, cu cuiul înmuiat în albastru de metil. Autorul lor este Emil Boșca-Mălin.

Emil Boșca-Mălin a fost ziarist ardelean, jurist, magistrat, unul dintre fruntașii P.N.Ț.-ului, iar după 23 august 1944 a fost desemnat de către Iuliu Maniu ca membru al Biroului Executiv și șef al Biroului de Presă și propagandă al partidului – funcție din care a răspuns de redactarea „Buletinului P.N.Ț.” între 1944-’46.

A fost unul dintre cei 96 de acuzați in procesul generalului Aldea, primul proces (si un fel de reper de mistificare pentru cele ce au urmat) instrumentat de comuniști la doar cateva săptămâni după instaurarea regimului, în noiembrie 1946. A fost condamnat, în lipsă, la muncă silnică pe viață pentru „participare la complotare pentru distrugerea unității statului”, la 5 ani închisoare corecțională pentru „răspândire de știri false” și 10 ani detenție riguroasă pentru „răzvrătire”. A stat ascuns șase ani, timp în care a scris enorm (inclusiv manuscrisul publicat anul trecut în volumul de memorii „Zbucium. File dintr-o viață trăită”, apărut la Editura Fundației Academia Civică) și a continuat să participe la organizarea rezistenței. După arestarea din 1952 și până la „eliberarea” din 1964, a făcut turul închisorilor României, ca alți opozanți ai regimului: sediul MI din Uranus și penitenciarele Văcărești, Lugoj, Aiud, Gherla, Galați, Râmnicu Sărat, Botoșani și Jilava.

Aflat în detenție la Galați, între 1956-’57 a scris pentru colegii de detenție 4 numere (potrivit declarațiilor lui date sub ancheta Securității) din „Buletinul PNȚ”. Înscrisul ce poartă numărul 3 a fost interceptat și a reprezentat cauza nenumăratelor anchetări și torturi ce au urmat, precum și a prigonirii și urmării lui de după ieșirea din închisoare („nereeducat”) și până la moarte.