Confruntarea prezidențială dintre Bidend și Trump mi-a adus aminte de o glumă veche sovietică. Leonid Ilici Brejnev prezidează deschiderea Jocurilor Olimpice de la Moscova. „O-O-O-O-O,” spune Brejnev. Un ajutor îl trage de cot: „Tovarășul Brejnev, acestea sunt inelele olimpice. Textul discursului este mai jos.”
A fost o exagerare, dar să ne aducem aminte de ultimul summit al lui Brejnev cu un președinte american. În iunie 1979, Brejnev și Jimmy Carter urmau să semneze acordul de control al armelor SALT II, la Viena. Dar liderul sovietic nu mai era în stare să participe la discuții substanțiale. S-a chinuit să-și rostească frazele pregătite „cu dificultate și încet”, a notat un observator american. De fiecare dată când dl. Carter ridica o temă, interpretul lui Brejnev îi înmâna șefului său un set de fișe, pe care Brejnev le citea.
Într-o ocazie, când Brejnev a făcut o vizită în Franța, gazdele sale au fost șocate să-l vadă citindu-și declarațiile ca și cum nu le-ar fi văzut niciodată. „Părea dezorientat în ceea ce privește faptele”, conform unui memo al Consiliului Național de Securitate al Casei Albe, și atunci când a fost întrebat despre activitățile sovietice în Cornul Africii, „a acționat ca și cum nu ar fi auzit de Djibouti.”
Poți să-i dai lui Brejnev un memo, își amintește cel care îi scria discursurile, Aleksandr Bovin, dar „dacă i-ai spune despre acest memo a doua zi dimineața, sau chiar despre subiectul respectiv, te-ar privi ca și cum ar auzi despre asta pentru prima dată. Apoi te-ar îndepărta de lângă el ca pe o muscă enervantă: Nu-mi strica vacanța!”
Declinul mental al lui Brejnev a fost atât de abrupt și de evident încât este greu să-l mai reținem ca pe altceva decât ca pe un om decrepit. Totuși, a existat odată un Brejnev dinamic și charismatic, care a depășit rezistența birocratică pentru a negocia cu Richard Nixon. În anii 1970, au lucrat pentru reducerea tensiunilor internaționale și au semnat acorduri de control al armamentului. Brejnev a dezvoltat o relație strânsă cu Willy Brandt din Germania de Vest, ceea ce a contribuit la stabilizarea situației în jurul Berlinului și la facilitarea « destinderii » în Europa.
Ce s-a întâmplat cu Brejnev? Medicul său, Evgheni Cazov, l-a descris ca suferind de astenie. Simptomele includ slăbiciune și lipsă de energie. Brejnev era dependent de somnifere, administrate de asistenta sa în pofida obiecțiilor medicului său și ale șefului KGB, Iuri Andropov.
Brejnev avea doar 75 de ani când a murit în 1982, dar abia mai conducea în ultimii șase sau șapte ani ai domniei sale lungi. Jurnalul său arată că era preocupat de greutatea sa, juca domino și se scălda în mare.
Odată ce sănătatea lui Brejnev a început să se deterioreze, interesele birocratice sovietice au preluat controlul. Destinderea s-a ofilit. Hegemonia sovietică a luat-o razna. Când URSS a invadat Afganistanul în 1979, decizia a fost impusă unui Brejnev bolnav de către KGB și de militari care l-au convins să semneze pentru această aventură nesăbuită.
Brejnev a proiectat o imagine de declin terminal în timp ce imensul imperiu sovietic deriva inerțial. Reformele au fost amânate pentru că nu era nimeni la conducere. Corupția s-a adâncit. Totuși, ziarele de partid lăudau înțelepciunea, viziunea și conducerea lui Brejnev. A primit medalii, inclusiv prestigioasa Ordinul Eroilor Uniunii Sovietice, decernat de patru ori.
Alți lideri sovietici erau și ei în vârstă și bolnavi. Succesorul său, Andropov, suferea de boli renale și a murit după doar un an în funcție. Konstantin Cernenko, suferind de astm, a condus țara și mai slăbit și a murit repede după preluarea funcției. Abia atunci au trecut frâiele în mâinile unui tânăr și dinamic Mihail Gorbaciov. Dar reformele sale au accelerat doar declinul. Uniunea Sovietică se descompusese deja din interior.
Astăzi, mulți ruși își amintesc de era Brejnev cu o tentă de nostalgie. Uniunea Sovietică poate a fost o mlaștină, dar era o mlaștină liniștită, condusă de un bătrân ridicol care jumătate de timp nu părea că știe unde este. Brejnev era rău, spun ei, dar uitați ce s-a întâmplat când au încercat să-l înlocuiască cu cineva mai dinamic și mai viguros. Puțini își dau seama că epoca de aur a stagnării a pregătit terenul pentru prăbușirea Uniunii Sovietice și pentru haosul și mizeria care au urmat.
Poți argumenta că un Brejnev bolnav era mai bun decât un Stalin sănătos. Problema sovieticilor nu a fost atât că nu au putut înlocui lideri senili, cât că nu au putut schimba liderii deloc. Nimeni nu era responsabil în sens democratic.
Totuși, imaginea patetică a lui Brejnev în declin are o semnificație mai largă. De ce se întâmplă ca astfel de persoane să ajungă să conducă țări? Există motive sistemice, birocratice, instituționale pentru care oameni bătrâni și fragili sunt numiți – sau aleși? Este teama de schimbare, incertitudinea tulburătoare a unei lumă fără repere familiare, care face ca până și alegătorii din democrațiile occidentale să îmbrățișeze cu bună știință lideri care au depășit de mult vârsta la care erau în formă maximă, care nu au altceva de oferit decât trista asigurare că azi este mai bine decât mâine, iar mâine decât poimâine?
Consecințele unei astfel de indulgențe sunt profund îngrijorătoare. Subminează încrederea în contractul social. Dacă suntem dispuși să fim conduși de cei care nu știu încotro merg, nu putem aspira să construim un viitor mai bun pentru noi înșine. Tot ce putem face este să ne petrecem viețile fără scop într-o lume violentă și tristă. Asta au făcut sovieticii.
Sursa: Sergey Radchenko, Presidential Debate Stirs Memories of Leonid Brezhnev, The Wall Street Journal.
