În ziua centenarului morții lui Kafka citesc la un preopinent o memă electorală convenabilă extremei stângi de peste ocean, menită să pună un fals semn de egalitate între Trump și Putin. Potrivit ei, Trump ar afirma despre Biden că ”e fascist”, așa cum Putin afirmă despre (evreul) Zelenski la fel, că ar fi, chipurile ”fascist”.
Se implică, desigur, că, pasămite, ”cine spune, acela e”. Minciuna e aici multiplă. Și deloc nevinovată. Nu afirmă oare și Biden, despre Trump, că republicanul ar fi ”fascist”? Ori Zelenski, despre Putin, că dictatorul rus este ”ruscist”?
Ba da. Și atunci?
Când fascismul nu e (neapărat) clar. Sau de extremă dreapta
Termenul, oricum imprecis, de ”fascism” s-a demonetizat programatic, aplicat fiind de extremiști de stânga conservatorilor, iar de către radicalii dreptei stângii liberale, pentru ca să nu mai știm cine e cu adevărat fascist. Concomitent, vai, s-a edulcorat termenul de ”comunist”. Nici cine e manevrat, manipulat și instrumentalizat de fasciști (care pot fi și sunt azi adesea de stânga și ex-kgb-iști) nu se mai știe bine. Ce se știe sigur e că, după decenii de progresism triumfător în Vest, democrația e pretutindeni în acut pericol. Și amenințată de fascism.
Și cum se articulează o parte cu atât mai abjectă a fascismului contemporan, cu cât există și se perpetuează în numele luptei împotiva lui?
Ca o combinație de ideologii anticapitaliste, păzite și transpuse de guverne socialiste, cot la cot cu concerne tehnologice, mediatice și farmaceutice, ong-uri și partide ecologice, care își impun in corpore interesul de a rămâne la putere prin cenzură, cancel culture, represiune moale și revizionism istoric, în numele valorilor extremei stângi. Conglomeratul dictează ce se poate spune și ce urmează să cadă sub incidența foarfecii rezervate ”fascismului”, ”teoriei conspirației”, ”dezinformării”, ”revizionismului” și ”răspândirii de ură rasistă”, ”sexistă”,”islamofobă” și ”sionistă”.
Revizitându-l pe Kafka
Direcția de atac și a cenzurii se schimbă în funcție de necesitățile doctrinare și propagandistice ale momentului în care are loc luptapasămite ”antifascistă”. Așa cum știm de la Orwell.
Ne aflăm nu doar într-o lume kafkiană, ci și în plin limbaj kafkian. Frate bun cu newspeak-ul orwellian. În ”Procesul”(1) și în ”Castelul” (2), ca și în alte scrieri, Kafka, un veritabil profet modern, a prefigurat fascismul care avea să se abată după moartea sa asupra Europei și să supraviețuiască și finalului celui de-al Doilea Război Mondial, zugrăvindu-l ca entitate inumană, impersonală, care se hrănește îngurgitând nevinovăția, libertatea și viața persoanelor intrate în malaxorul ei. Pe indivizii încăpuți între dinții entității îi paște lenta, dar certa distrugere. Iar nimicirea persoanei se face de regulă pe cale cu desăvârșire legală.
În actualele campanii electorale europene și americane câștigate tot mai des la mustață și fără suficient control, nu în ultimul rând de politicieni corupți și extremiști, se aruncă permanent cu lături. Cutare e frecvent etichetat ca ”fascist”. Trump nu face excepție. Dar, dacă ar fi fost realmente ”fascist”, cum e calificat și el, frecvent, de ce Trump n-a declanșat, în timpul mandatului său, niciun război? Și de ce n-a încercat să instaureze dictatura, să niveleze poliția, justiția și presa, ca dictatorul turc, ori omologii rus, chinez și iranian ai lui Erdogan?
Să ne înțelegem. La Casa Albă, Trump s-a comportat frecvent inadecvat și foarte criticabil în raport cu funcția sa prezidențială. Mai cu seamă când a omis să-și atenționeze adepții să nu comită violențe la 6 ianuarie 2020.
Dar atenție! Există un fascism de stânga. Care tematizează pro domo nefăcutele fostului președinte. Ele sunt enumerate de presa progresistă nu doar însoțite de minciuni prin omisiuni, omițându-se evocarea faptelor lui bune, ca acordurile ”Abraham” dintre Israel și țările arabe, ci, adesea și pentru ca să se distragă atenția de la extremismul unora din criticii lui Trump. În plus, nefăcutele sale n-au dat adversarilor lui politici libertatea de a-i viola drepturile civice și politice.
Cu toate acestea, ei și le-au luat. În numele ”democrației”, al ”anti-fascismului” și, vai, al ”drepturilor omului”, i s-a luat lui Trump dreptul de a vorbi liber. De exemplu pe Twitter și FB.
Iar mai nou, i s-a confiscat dreptul la un proces echitabil, conform principiilor statului de drept. În fine, în meme se răspândesc sugestii mincinoase, cum e delirantul semn de egalitate dintre Trump și Putin, pe care însă nu îl amendează niciodată vreun ”fact checker”, impus nu să verifice fapte, ci să dicteze unde să intervină inchiziția și să opereze cenzura potențial fascistă a unui deraiat progresism contemporan.
Nenorocirea comparației (și e tragic că nici oameni educați din Vest nu par să realizeze că-și asumă culpa diseminării falsei echivalențe și pe cea. consecințelor ei) este că se face astfel jocul lui Putin și al aliaților Kremlinului.
Se sugerează că dictatorul rus, un lider care a luat Ucraina cu asalt și încearcă s-o desființeze, ar fi la fel de puțin vinovat ca Trump, iar numărul crimelor rusului ar fi în fapt infim sau inexistent. Or, Putin e, ca și aliații lui de la Beijing, Damasc și Teheran, nu doar un tiran, ci și un criminal în masă. Nici un calificativ de acest fel nu i se poate lipi lui Trump de frunte, onest și realist vorbind.
Locul lui Kafka
Dar cine mai vorbește azi onest și realist? În opera lui Kafka, și tăcerea e la locul ei. La fel, fiecare cuvânt. Fiecare sintagmă are un plan, un context, o poziționare care o fac cinstită, plină de adevăr și saturată de noimă, astfel încât să ia distanță de trăncăneala goală, de vorbăria fără rost, ca să poată demasca eficient absurdul înconjurător, amețitor și amenințător al minciunii prolixe, al ticăloșiei, al încălcării normelor elementare ale omeniei.
A-l citi pe Kafka atent, în originalul său german, e o sărbătoare nu doar literară, poetică și filologică. E și o festivitate a gramaticii, a stilului adecvat, a gândirii politice, morale, religioase, filosofice, istorice și legale.
Îi datorăm lui Max Brod privilegiul de a-l citi pe prietenul său, Franz. Brod ne-a salvat literalmente cărțile prietenului său din flăcările cărora le fuseseră destinate. Brod îmi pare a-i fi fost lui Kafka, precum Baruh prorocului Ieremia.
Germana acestui autor evreu contemporan e ca ebraica Bibliei înaintașilor săi vorbitori de aramaică. Iar cărțile kafkiene îmi par a-și fi putut avea locul, dacă ar fi fost scrise în alt ev, între Geneză și Exod, de vreme ce descriu cu maximă rigoare ceea ce pare a lipsi din Scrierile Sfinte: descrierea exactă a universului interior al robilor Egiptului, înainte ca Dumnezeu să le audă tânguirea și strigătul sfâșietor, să se îndure de ei și să le dăruiască nu doar libertatea, ci și privilegiul memoriei, al îndatoririi de a povesti, din generație în generație, despre ea, despre valoarea și sensul ei și despre modul în care a fost obținută. În geniul lui Kafka aud, reverberându-se, ecouri ale mirabilei priceperi a Autorului biblic, frânturi din darul redactorilor Cărții Sfinte și din talentul neprețuit al masoreților ei.
Autori congeniali
Dacă e de învățat despre memorie, omenie, politică și libertate din Franz Kafka, e bine să prețuim pe lângă geniul lingvistic al scrisului său german impecabil, sensul exact al prozei sale, scop în care ne furnizează multă lumină scrierile urmașilor săi, Orwell(3) și Huxley(4), precum și capodopera maestrului lor, Zamiatin.
Autorul lui ”Noi”(5) a anticipat, în Statul Unic, cum se va insinua totalitarismul în lumea noastră globală și tehnologizată, via colectivism, în numele revoluției chipurile ”finale”, al progresului și al ”mai-bine-lui”, zis, la Zamiatin, antifrastic, Binefăcătorul. Unul amintind, azi, de ”Partidul Socialist, Progresist, Anti-Populist, Democratic, Ecologist și Globalist”.
Cetatea totalitară va reclama în ”Noi” ziduri de sticlă (de substituit, azi, prin sistemul de supraveghere chinezesc și algoritmii rețelelor de socializare), astfel încât noi și ”marea roată a logicii” (azi s-ar spune ”a științei”) să fim cât mai bine supravegheați și apărați de ”mai rău”, (numit azi ”fascism”).
Iar pentru a se preveni să ne facem singuri rău, prin vreo răscoală scelerată împotriva ”Binefăcătorului”, dacă spălarea pe creier a dat cumva greș, suntem supuși ”Marii Operații” psiho-chirurgicale, lobotomiei și anulării oricăror sentimente omenești, astfel încât să se poată restabili, mecanic, încrederea puterii în noi.
Zamiatin ne atenționează că nu există o revoluție finală. Despre revoluții bune și rele
În ce mă privește, nu mi se par chiar toate revoluțiile integral și neapărat rele. Dar nu sunt toate nici precum Revoluția Americană. Ori cea ”de Catifea”.
Când a avut loc prima dintre cele bune? În zorii istoriei? Presupun că în Egiptul părăsit de sclavii evrei. Care aveau să pună, între altele prin levitul Korah/Core, de alte revoluții. Bune și rele.
Mai aproape de timpurile moderne, Isaiah Berlin îi descoperea fascismului un precursor în Joseph de Maistre.
De vreme ce Zamiatin știa de el fără să-i spună pe numele său, azi neclar și demonetizat, iar Kafka l-a tematizat premonitoriu și genial, nici ”fascismul” nu e, realmente, nou.
Rămâne doar să învățăm să combatem acest sinistru sistem mai eficient decât în trecut. Am putea începe prin a nu ne mai bate joc de cuvinte, de pronume, de sensul propriu al noțiunilor, de gramatică, de logică și de claritatea limbii. Sau de poruncile lui Dumnezeu. Am putea continua prin a ne aminti de utilitatea tradițiilor și învăța să privim cu circumspecția necesară promisiunile false de ”progres” ale prezumtivilor noștri ”binefăcători”.
Note:
(1) Franz Kafka, Procesul, Editura Polirom, 2018
(2)Franz Kafka, Castelul, Editura Polirom, 2018
(3) George Orwell, 1984 – O mie noua sute optzeci si patru, Editura Polirom, 2019
(4) Aldous Huxley, Minunata lume nouă, Editura Polirom, 2011
(5) Evgheni Zamiatin, Noi, Editura Polirom, 2014
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com