Profesorul Gilles Kepel este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști francezi în problematica Orientului Mijlociu și a islamismului, vă prezentăm aici interviul luat de Le Figaro la aproape un an de la masacrul mișcării teroriste Hamas în sudul Israelului, care a făcut peste o mie de morți, majoritatea civili, aproape 3500 de răniți, tot atunci 154 de israelieni au fost răpiți.
« LE FIGARO: Armata israeliană a anunțat moartea lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah. Această operațiune are loc la un an, aproape exact, după 7 octombrie. Este aceasta o răzbunare pentru Israel?
GILLES KEPEL: Fără îndoială. Putem chiar să plasăm această schimbare într-o cronologie mai largă. În prezent, este perioada sărbătorilor evreiești de Yom Kippur – care, în istoria contemporană, erau asociate cu avansul fulgerător al armatelor egiptene și siriene în timpul „războiului de Yom Kippur” din 6 octombrie 1973, care au lovit puternic armata israeliană, un moment traumatic pentru statul Israel. Apoi, pe 7 octombrie 2023, la cincizeci de ani și o zi după, atacul în stil pogromist al Hamas a lovit, cu același efect de surpriză, dinspre frontiera din Gaza, ceea ce a dus la masacrul a peste o mie de persoane în kibuțuri și printre tinerii de la festivalul Nova, urmat de luarea masivă de ostatici duși în tunelurile enclavei de pe coastă. După o „ripostă disproporționată” – conform recomandărilor doctrinei de apărare a Tsahal – care s-a tradus într-o hecatombă în Gaza ce ar fi depășit 40.000 de morți, 100.000 de răniți și două milioane de strămutați, dar în care Israelul se împotmolea militar și care a avut efecte catastrofale asupra imaginii și reputației statului evreu, ofensiva împotriva Hezbollahului din Liban îi permite să obțină un succes militar și politic, în care Tsahal și Mossad fac o demonstrație fulgerătoare de pricepere în războiul electronic al viitorului. Acest nou „război de Yom Kippur” din 2024 are menirea de a inversa simbolismul slăbiciunii Israelului din octombrie 1973 și apoi 2023, transformându-l într-o expresie a forței – cel puțin până în acest moment, fără a anticipa ce va urma.
Din punct de vedere tehnic, de la explozia pagerelor, apoi a stațiilor de emisie-recepție, care fuseseră anterior sabotate de Mossad și care au neutralizat mii de cadre militare ale « Partidului lui Dumnezeu », semănând panică în rândurile inamicului, până la loviturile precise care au eliminat majoritatea statului major și în final l-au ucis pe Nasrallah – teoretic unul dintre cei mai bine protejați oameni din lume – demonstrația de virtuozitate militară este excepțională și, în acest sens, este o răzbunare pentru eșecul serviciilor de informații israeliene din 7 octombrie anul trecut. Hezbollahul este decapitat, militanții și simpatizanții săi sunt zguduiți, dar acest lucru se realizează cu prețul numeroaselor victime civile din sudul Libanului, din Valea Bekaa și din suburbia sudică a Beirutului, Dahieh („suburbie” în dialect arab), zonele de locuire și fortăreața șiiților și a partidului. Pentru celelalte comunități libaneze și pentru șiiții ostili Hezbollahului, care resimțeau dominația militaro-polițienească a partidului afiliat Teheranului, este o schimbare de paradigmă, și toată lumea așteaptă cu sufletul la gură să vadă ce consecințe va avea.
Ați afirmat adesea că Benyamin Netanyahou continua războiul pentru a-și asigura supraviețuirea politică. Este și aceasta o revanșă pentru el?
Era necesar să își spele responsabilitatea personală pentru incapacitatea de a anticipa atacul pogromist din 7 octombrie: el era convins că neutralizase Hamasul, făcându-l să fie sponsorizat de cei 30 până la 40 de milioane de dolari lunar, bani în numerar trimiși de Qatar în Gaza prin intermediul unui avion venit din Doha la aeroportul Ben-Gurion, apoi transportați la bariera Erez de Mossad, și, de asemenea, permițând circulația tuturor mărfurilor posibile (și a armelor furnizate de Iran) prin tunelurile cu Sinaiul egiptean. În ciuda dovezilor, nu îl lua în serios pe Sinwar: în mintea lui, liderul carismatic al Hamasului, orator înflăcărat, doar lătra, dar nu ar fi mușcat. Pentru a-și curăța reputația, pentru a scăpa de înfrângerea politică și de consecințele judiciare, avea nevoie de un succes militar, indiferent de costul uman, atât prin zecile de mii de victime civile palestiniene și acum libaneze, cât și prin sacrificarea asumată a ostaticilor israelieni în favoarea priorității ofensivei. Dorește să lase în istorie imaginea neo-biblică a unui rege al Israelului care și-a anihilat cei mai aprigi dușmani, pentru a estompa retrospectiv greșeala politică catastrofală din toamna anului 2023.
Acest nou război între Hezbollahul libanez și Israel este o consecință directă a evenimentelor din 7 octombrie. În ce măsură se înscrie în continuarea războiului împotriva Hamasului?
După lichidarea în Gaza a lui Mohammed Deïf, comandantul militar al brigăzilor al-Qassam – armata Hamasului – și a lui Ismaïl Haniyé, președintele biroului politic, ucis la Teheran într-o reședință securizată a gardienilor revoluției, și apoi ocuparea de către Tsahal a coridorului Philadelphia, care blochează tunelurile de aprovizionare ale enclavei Gaza, Hamasul este în curs de asfixiere. Acest lucru a permis mutarea trupelor operaționale către nord, pentru a lansa ofensiva împotriva Hezbollahului, cu scopul de a slăbi vârful de lance al „axei rezistenței” condusă de Teheran.
După atacul asupra pagerelor, este acesta un moment de cotitură geopolitic major?
Da, pentru că, dincolo de « Partidul lui Dumnezeu », este afectată Republica Islamică. Seria de morți, incluzându-i pe fostul președinte iranian Ebrahim Raissi, pe Haniyé și pe Nasrallah, se înscrie în aceeași logică de subminare a fundamentelor „axei rezistenței”; aceasta trece și prin Siria lui Assad, care se menține la putere doar datorită ajutorului militaro-polițienesc al pasdaranilor și al Hezbollahului, și care se găsește brusc considerabil slăbită.
Nu este prima dată când Israelul elimină lideri ai Hezbollahului. Până acum, organizația teroristă s-a reconstruit de fiecare dată. Se poate schimba raportul de forțe în regiune în mod durabil?
Nasrallah nu era un lider ca ceilalți: era, chiar mai mult decât „ghidul revoluției islamice” iraniene, Ali Khamenei, care este puțin carismatic și foarte bătrân, principala figură politico-mistică a șiismului militant contemporan. În cartierele populare din Liban, unii adepți nu vor să creadă în moartea sa și cred că s-a ascuns, că se va întoarce, asemenea lui Mesia, pentru a șterge Răul și Întunericul și pentru a umple lumea de lumină și dreptate – dacă este să ne luăm după unele reportaje foarte recente. Însă lichidarea sa, care finalizează decapitarea statului major militar al Hezbollahului, dincolo de destabilizarea majoră pe care o induce în șiismul libanez, este o lovitură foarte grea pentru Republica Islamică, deoarece Hezbollahul constituia forța de descurajare militară care proteja Teheranul – prin capacitatea sa de a lovi preventiv Israelul în cazul unei tentative americane de atac asupra siturilor nucleare iraniene. Dacă este într-adevăr neutralizat, aceasta lasă Iranul expus, în prima linie, într-un moment în care acolo se înmulțesc semnele îngrijorătoare pentru însăși perpetuarea regimului.
În Iran, ghidul suprem al revoluției, ayatollahul Ali Khamenei, și-a reafirmat sprijinul pentru miliția șiită, iar Republica Islamică a promis că va desfășura trupe în Liban. Are Iranul capacitatea de a răspunde? Ar trebui să ne temem că războiul va cuprinde întreaga regiune?
Republica Islamică a fost luată prin surprindere de inițiativa lui Sinwar, liderul unui partid sunnit aparținând mișcării Fraților Musulmani, Hamas, care a decis raidul pogromist din 7 octombrie fără aprobarea protectorilor săi șiiți, aceștia fiind informați cu doar o jumătate de oră înainte de atac. Teheranul și Hezbollahul, care urmau o strategie de presiune graduală asupra Israelului, s-au trezit implicați, fără voia lor, într-un angrenaj pe care nu l-au putut susține din punct de vedere militar. Ofensiva din 13 aprilie, când Iranul a lansat diverse proiectile asupra Israelului fără a provoca victime, nu a impresionat în privința capacităților sale ofensive. Dacă ar fi existat un pericol real pentru statul israelian, grupul aeronaval al portavionului american Theodore Roosevelt ar fi fost în zonă – însă acesta s-a întors în apele teritoriale de aproximativ zece zile.
Cred mai degrabă că leadershipul de la Teheran este mai divizat ca niciodată. Moartea oportună într-un accident de elicopter neclarificat a fostului președinte Raissi este extrem de suspectă: acest fanatic sângeros, care dorea să-l înlocuiască pe octogenarul Khamenei, bolnav de cancer, a fost înlocuit de medicul Massoud Pezechkian, însărcinat de establishmentul regimului să menajeze cât mai mult posibil Occidentul… până când s-a trezit, fără voia sa, șeful unui cabinet de război! În opinia mea, o parte a aparatului conducător se află într-o logică similară cu cea care a prevalat în Rusia la sfârșitul URSS: Republica Islamică se află într-un impas, iar întregul Iran riscă să se prăbușească dacă procesul continuă să se degradeze, mai ales după lovitura teribilă reprezentată de lichidarea lui Nasrallah și decapitarea Hezbollahului. Să nu uităm niciodată că factorul naționalist persan rămâne dominant structural, sub acoperirea conjuncturală a șiismului politic.
Rusia a condamnat operațiunile și loviturile israeliene. Acest conflict face parte dintr-o confruntare mai largă între Occident și ceea ce a devenit cunoscut drept „Sudul Global”?
Teza centrală a cărții mele abia apărute, „Le Bouleversement du monde” („Răsturnarea lumii”), este că fundamentele ordinii planetare stabilite în 1945, după înfrângerea nazismului, și desemnarea genocidului evreilor ca fiind Răul absolut, sunt acum complet răsturnate – la fel ca și antagonismul dintre Vest și Est, care a durat până la căderea zidului Berlinului pe 9 noiembrie 1989: niciuna dintre cele două tabere antagoniste nu nega, și nici măcar nu relativiza, Holocaustul.
La acest clivaj geopolitic care funcționa conform unei metafore longitudinale i s-a substituit o narațiune ideologică latitudinală care opune „Sudul Global”, întruchiparea Binelui și a victimizării, unui Nord malefic, vinovat de o crimă împotriva umanității ce ar eclipsa exterminarea evreilor: colonizarea, însoțită de sclavie și de comerțul cu sclavi (exclusiv euro-american: sclavia, comerțul cu sclavi, pirateria maritimă în lumea islamică și răpirile de copii creștini pentru a-i converti forțat și a-i transforma în ieniceri nu sunt niciodată menționate de cei care susțin ideologia Global South…). Iar Israelul, în această narațiune care stă la rădăcina însăși a wokismului și a „decolonialismului”, ar fi exacerbarea ignominiei Nordului, perpetuând un „genocid” în Gaza. Acest lucru permite contestarea legitimității deciziei ONU din 1947 de a crea Statul Israel — pe un teritoriu preluat din Palestina aflată sub mandat britanic — ca refugiu pentru a proteja supraviețuitorii evrei ai Holocaustului, întrucât aceștia ar fi devenit, la rândul lor, genocidari… Aceasta este acuzația adusă împotriva Israelului de Africa de Sud și alte state, precum Spania, în fața celei mai înalte autorități juridice a ONU, Curtea Internațională de Justiție de la Haga. Întregul sistem al ONU a devenit disfuncțional: sesiunea lamentabilă a recentei Adunări Generale de la New York a demonstrat acest lucru. În acest cadru, polul politico-economic care se presupune că ar reprezenta acest „Sud Global”, BRICS, este în prezent afectat de competițiile interne dintre China și India, dintre Arabia Saudită și Emirate în fața Iranului, dintre Etiopia și Egipt în jurul apelor Nilului, etc. Nu cred că Rusia, împotmolită în conflictul ucrainean care mobilizează majoritatea resurselor sale, este capabilă să joace un rol activ semnificativ în Orientul Mijlociu.
Ce se va întâmpla acum? Cum poate influența rezultatul alegerilor americane această situație?
Indiferent de rezultat – sondajele sunt atât de strânse, iar sistemul electorilor este atât de complicat încât nimeni nu îndrăznește să facă un pronostic astăzi – va exista un președinte – sau o președintă – care va intra în funcție pe 20 ianuarie. Casa Albă va fi din nou capabilă să acționeze, în timp ce acum Netanyahu face ce vrea, Biden este în afara jocului, iar cei doi candidați își calculează la milimetru fiecare declarație, având grijă de ce le-ar putea costa în voturi în rândul electoratului evreiesc sau – aceasta este marea noutate – arab-american. Statul-cheie („swing state”) prin excelență, Michigan, are o populație arabă numeroasă, în special șiiți originari din Liban, printre care se numără și simpatizanți ai Hezbollah! Acest paradox uluitor este, în sine, o ilustrare a „schimbării lumii” în care trăim după 7 octombrie! »
Sursa: LeFigaro.fr
