În Turcia, democrația a fost zdrobită de Frăția Musulmană, justiția fiind ferfeniță.
La fel de nivelată e și presa. Un tribunal aflat la cheremul puterii a trecut joia trecută peste voința și votul membrilor CHP și l-a dat jos pe șeful partidului, Özgür Özel.
Regimul a instituit o conducere arbitrară a formațiunii care i se opusese dictatorului. La cârma CHP a fost instalată o marionetă a dictaturii, iar Özel a fost evacuat cu forța, de poliție, la finele săptămânii, din sediul propriului său partid, luat cu asalt de forțele de ”ordine” ale tiraniei Erdogan.
Din CHP, un partid kemalist, laic, de orientare social-democrată, face parte și primarul legitim al Istanbulului, Imamoglu, principalul rival politic al dictatorului. Pe Imamoglu, Erdogan l-a aruncat în închisoare, împreună cu mulți din colegii săi de partid, după ce i-a înscenat primarului Istanbulului un proces-spectacol de factură vădit stalinistă, pentru corupție.
De ce tac europenii la samavolniciile de la Ankara?
Întrucât puterile vesteuropene sunt conduse, parțial, de elite de extremă stângă, conflictul transatlantic s-a adâncit. Iar frica de Rusia putinistă și agresoare a luat amploare.
Despărțirea de America și de valorile clasice ale democrațiilor liberale și adversitatea față de Israel, precum și situația din Ucraina, concomitent cu o căciulire tot mai accentuată în fața islamismului intern, au intensificat în vestul Europei sentimentul nevoii de Turcia și de contribuția ei militară la NATO și la apărarea continentală.
Sentimentul cu pricina e însă extrem de înșelător. Căci îndeamnă la pus lupul cioban la stână.
Încât nu e de mirare că a sporit nepăsarea vechilor democrații apusene de pe Bătrânul Continent față de încălcarea celor mai elementare principii democratice în Turcia.
O indiferență similară față de autoritarismul turcesc, izvorând din inepție și impulsuri, respectiv doctrine izolaționiste, animă și administrația Trump. Care crede că ar avea nevoie de prezumtivul ”ajutor” al unor țări islamice sau islamiste, ca Turcia, Pakistanul și Qatarul, spre a rezolva problema iraniană, fără ca America să reînceapă împotriva mulahilor un război neterminat, dar impopular în SUA. Un război, pe care Trump îl crede excesiv de costisitor financiar, politic și electoral.
La adăpostul acestor nepăsări și inadecvări la realitățile războaielor actuale, purtate împotriva Vestului de tiraniile și mișcările teroriste răsăritene, între care și Frăția Musulmană, Turcia islamistă a repudiat complet valorile pe care s-au întemeiat NATO și UE.
O comunitate europeană la care, teoretic, Akara aspiră încă să adere, în timp ce se îndepărtează tot mai mult de liberalismul ei întemeietor. Căci Erdogan își permite să se arate trufaș.
Or, Europa și NATO se fac iar de rușine, tăcând chitic în fața colapsului democrației turcești.
Șeful , CHP, Özgür Özel, debarcat samavolnic de regimul islamist, autoritar, al lui Recep Tayyip Erdoğan, a anunțat pentru azi organizarea unui miting de protest.
Dar e puțin probabil să se poată realiza mare lucru întru învierea democrației turcești, câtă vreme Vestul nu este unit și dispus să lupte pentru propria sa libertate și pentru valorile pe care le clamează, tot mai ipocrit, tot mai puțin credibil, că ar continua să și le asume.
Problema nu e însă, doar, că Bătrânul Continent se face iar de rușine. E o stare cu care Europa pare să se fi obișnuit. Și s-o lase, vai, rece.
Net mai spinoasă e altă chestiune. Și-anume că, mizând pe Turcia, care, culmea, oganizează în iulie summitul NATO, Vestul își bizuie securitatea colectivă nu pe un prieten, ci pe un inamic.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
