Nimeni, în Occident, nu a prevăzut invazia rusească din Ucraina, deși ea începuse, difuz și pe o arie limitată, încă din 2014. Liderii din UE și SUA s-au temut mereu de anarhie în Rusia, iar filmele americane din anii ’90 despre bande criminale care fac trafic cu materiale nucleare, ilustrează tocmai acest tropism.
Toți au căutat un modus vivendi cu titularii de la Kremlin. Încă din anii 80, când URSS dădea semne de epuizare, ei au propovăduit destinderea, îndiguirea Rusiei, dar niciodată confruntarea directă. Deschiderea Vestului spre compromis a culminat cu „gorbymania” (cultul popular al personalității lui Gorbaciov, primului conducător reformist din istoria PCUS) și a continuat cu Elțîn, bețivul corupt, sau cu primul Putin, ex-ofițerul KGB dornic de lux, liniște internă și afaceri de miliarde.
Nu e cazul să culpabilizăm retroactiv această disponibilitate spre dialog. Ea nu trăda atât frica precaută față de un interlocutor primitiv și vanitos, cât credința idealistă, deci naivă, în virtuțile civilizației liberale.
Fapt este că toate încercările de „îmblânzire” a ursului (post)sovietic n-au determinat convertirea la democrație a rușilor, cât adâncirea complexului lor de inferioritate, tradus printr-o crescândă poftă de revanșă geopolitică și printr-o teoretizare agresivă a „lumii ruse”, imaginată ca alternativă superioară, opusă unui Occident „decadent”, chipurile muribund.
Astăzi nu facem decât să admitem, în sfârșit, că imperiul rus s-a lansat într-o confruntare finală cu Occidentul. Și că suntem, deși nicio minte rațională nu și-a dorit-o, în logica unui „care pe care”.
Din păcate, tocmai președintele Donald Trump nu pare să fi priceput această evidență. Europenii, legănați în iluzia păcii perpetue, bazate pe comerțul liber și respectarea drepturilor omului, sunt prea aproape geografic de Rusia agresoare pentru a-și mai permite letargia hedonistă în care s-au complăcut după implozia URSS.
S-au trezit la realitate și caută să-și coordoneze acțiunile, pentru ca Ucraina – ultimul bastion terestru care ne apără modul de viață – să nu fie înfrântă. Însă eforturile lor sunt grav subminate de ciudata diplomație promovată de președintele american, care i-a dat lui Putin totul, inclusiv ieșirea din meritata lui izolare internațională, fără să-i clară (sau să obțină) ceva în schimb.
Ineficiența dramatică a relației Trump-Putin – ca să nu vorbim, mai pe șleau, despre evidența că tiranul moscovit își bate literalmente joc de președintele american – s-a dovedit după summit-ul din Alaska. Dl Trump – care l-a sunat pe Putin până și când principalii aliați europeni și secretarul general NATO se aflau în Biroul Oval – a promis lumii că va organiza în curând o trilaterală SUA-Ucraina-Rusia. O întâlnire decisivă pentru pace. Demnă de un premiu Nobel… Rezultatul e grotesc.
Putin a întețit demonstrativ atacurile asupra obiectivelor civile și nu s-a sfiit să bombardeze o fabrică americană din Ucraina, sau sediul reprezentanței UE de la Kiev. S-a demonstrat astfel, din nou, că nu poți angaja negocieri de pace plauzibile înainte de un armistițiu. Diplomația vorbește numai dacă armele au tăcut.
Problema e că un armistițiu înseamnă că ambele tabere nu mai au resurse de luptă. Dacă s-ar întâlni cu președintele Zelenski, Putin ar admite implicit că nu a repurtat o victorie, ci caută doar o ieșire dintr-o situație foarte proastă, pe care are tot interesul să nu le-o arate supușilor săi.
Mai mult, încheierea păcii i-ar pune pe cap problema lăsării la vatră a sute de mii de soldați care, pe lângă clasicul sindrom posttraumatic, nu mai pot fi integrați în societatea rusă, anesteziată până acum de propaganda oficială.
Cum a protejat Putin rusofonii din Donbas, dacă le-a distrus viețile? Ce valoare adăugată au acele oblasturi cucerite parțial, după aproape 4 ani de sforțări deloc glorioase, și a căror reconstrucție costă bani pe care Rusia nu-i mai are? Și cât de durabil ar fi ele incluse în „russki mir”, de vreme ce n-ar fi niciodată recunoscute internațional ca părți integrante din Federația Rusă, în vreme ce viitoarele generații de ucraineni ar aștepta febril prima ocazie de a le recupera?
Cred că Putin se teme și personal de o întâlnire cu Zelenski. Nu pentru că l-ar lua la bătaie, ci pentru că nu i-ar rezista psihologic. Una e să conduci dictatorial (din citadela de la Kremlin) o țară paralizată de corupție și represiune și alta să privești în ochi un adversar oțelit, care are dreptatea de partea lui și pe care nu l-ai putut distruge, deși posedai mijloace militare și forțe armate net superioare cantitativ.
Va fi Donald Trump capabil să-l întrebe pe Putin, precum Cicero pe Catilina, „până când vei abuza de răbdarea noastră?”. Dacă rememorăm conduita sa de până acum, nici vorbă, deși timpul însuși nu mai are răbdare, după ce summit-ul din friguroasa Alaska n-a putut zămisli nici măcar un conflict înghețat.
Articol publicat inițial în ziarul Libertatea
