Când Franța o duce rău, se găsesc mereu profeți de bistro care să ne spună că ajunge să schimbăm Constituția sau președintele pentru ca apoi totul să meargă bine. După ce a pledat pentru o a VI-a Republică, Jean-Luc Mélenchon îi cere acum lui Emmanuel Macron să plece, în timp ce, potrivit unui sondaj Odoxa pentru Le Figaro, 64% dintre francezi doresc demisia sa și o alegere prezidențială anticipată.
Situația este oare revoluționară? Inginerii haosului sunt la lucru. Dacă trebuie condamnată mișcarea orchestrată de vociferatori, „grevicultori” și obsedați de rupturi „istorice”, să admitem măcar că a sosit într-adevăr timpul ca Macron să se întrebe pe sine însuși asupra propriei sale lipse de rigoare în chestiuni precum finanțele publice, fluxurile migratorii, autoritatea în școală sau în alte domenii. Evident ușurat, în pofida tristeții sale oficiale, de plecarea lui François Bayrou, pe care nu-l mai suporta după ce acesta aproape se impusese cu forța la Matignon, președintele trebuie să știe că nimic nu va mai fi ca înainte.
Dacă nucleul cometei Bayrou s-a întors la Pau, coama și cozile sale, cum se spune în astronomie, au rămas în atmosfera țării și au început deja să o transforme: era negărilor și a autoglorificărilor macroniste s-a sfârșit în cele din urmă. După numeroasele avertismente ale fostului prim-ministru, devine din ce în ce mai greu, dacă nu de-a dreptul stupid, să negi cumplita realitate a finanțelor noastre publice: Franța nu poate continua la nesfârșit să cheltuiască mai mult decât produce, până în punctul în care a ajuns, prin îndatorare, oaia neagră a Europei. După conștientizare, rămâne de administrat tratamentul.
Poate fi Macron omul redresării impuse de împrejurări? Nu oricine se vrea de Gaulle poate să fie. Generalul, care avea convingeri puternice, nu era desigur un sfânt, dar machiavelismul său nu-l împiedica, așa cum a dovedit prin sinuciderea sa politică prin referendumul din 1969, să aibă spiritul de sacrificiu de care actualul președinte pare atât de lipsit. Pentru binele democrației noastre tulburate, îi dorim lui Macron să nu fie împins spre ieșire — ceea ce îl pândește — înainte de termenul din 2027, printr-o nouă dizolvare, de pildă. Oricâte artificii sau combinazioni în stilul celei de-a IV-a Republici ar încerca, nu va schimba nimic: o doză de imersiune profundă, specialitate mitterrandiană în vremuri de criză, nu i-ar strica, dar e sigur că temperamentul său nu se potrivește.
Supraviețuirea sa politică nu poate trece decât printr-o transfigurare în care e greu de crezut. Ar trebui să iasă din caricatura în care îl închid dușmanii săi, care spun că ar suferi de o tulburare de personalitate narcisică (TPN). O tulburare care se traduce, potrivit psihologilor, printr-o nevoie de a fi admirat, precum și printr-o lipsă de empatie. Ceea ce, conform manualului MSD al profesioniștilor din sănătate din Statele Unite, îi poate determina pe pacienți să-și supraevalueze „capacitățile” și să-și exagereze „realizările”, crezându-se „superiori, unici sau speciali”, cu o tendință spre „grandilocvență” și spre a crede că stârnesc „invidia” celorlalți, care, după ei, îi „invidiază”.
Soluțiile la actuala noastră criză nu sunt nici de dreapta, nici de stânga, ci de bun-simț și sar în ochi: Franța trebuie să readucă la locul său și la regim un stat-providență devenit atât de nesățios și de obez încât sufocă totul, începând cu statul regalian, astăzi în derută. În loc să fie obsedată de redistribuire, trebuie pusă întrebarea de ce sistemul nostru din ce în ce mai administrat, o nouă versiune de comunism moale, nu funcționează. Dovada: în vreme ce Franța își crește neîntrerupt cheltuielile publice, care ating 57,2% din PIB, și taxele ori impozitele, la 42,8%, două recorduri europene, reușește performanța de a produce mereu mai multă sărăcie de douăzeci de ani încoace: potrivit Insee, această sărăcie ar fi atins 9,8 milioane de persoane în 2023, în timp ce inegalitățile ar fi în creștere.
Astfel, ideologia noastră egalitaristă moare din cauza terapiei impuse de demagogii care ne-au guvernat. În loc să stoarcă țara prin impozite, e de-acum vremea să ne gândim la crearea de mai multă bogăție printr-o mai bună recompensare a celor care vor munci mai mult. Nu există altă „politică” care să merite acest nume.
Sursa: Franz-Olivier Giesbert, Editorial Le Point
