În timp ce Parisul se află în stare de asediu, păzit de 45.000 de polițiști și jandarmi, precum și de 10.000 de militari desfășurați pentru deschiderea Jocurilor Olimpice, o tragedie se desfășoară la celălalt capăt al lumii, unde Noua Caledonie se adâncește în haos, mizerie și violență în indiferența generală.
De la începutul revoltelor, pe 13 mai, ordinea publică nu a fost niciodată restabilită. În plus, transferul și încarcerarea în metropolă a șapte dintre liderii CCAT au provocat un deces suplimentar, în urma schimburilor de focuri între militanții independentiști și poliție.
Diferența majoră față de criza din anii 1980 provine din prăbușirea completă a economiei din cauza devastării zonei Grand Nouméa. Costul distrugerilor este estimat la 2,2 miliarde de euro, în timp ce PIB-ul arhipelagului, cu o populație de 270.000 de locuitori, se ridică la 8 miliarde de euro. Mai mult de o treime din capitalul productiv a dispărut. Dintre cei 68.000 de salariați de dinainte de violențe, 24.000 sunt șomeri. Sunt deteriorări echivalente cu cele provocate de un război de mare intensitate.
Impasul este complet. Impas economic, deoarece crizei structurale a industriei nichelului i se adaugă oprirea durabilă a turismului, a doua activitate a arhipelagului, care a fost eliminată de pe hartă de agențiile și companiile maritime sau aeriene, precum și distrugerea infrastructurii și a întreprinderilor. Impas financiar, deoarece guvernul local se va afla în încetare de plăți la sfârșitul lunii august, când va fi consumat integral ajutoarele de stat. Impas social cu pauperizarea masivă a populației și rupturile în aprovizionare care ar putea duce la revolte din cauza foametei. Impas politic, deoarece nu mai există interlocutori la Paris de la demisia guvernului lui Gabriel Attal.
Responsabilitatea grea a lui Macron
Consecințele acestui blocaj sunt majore. Părțile implicate, independentiști și loialiști, nu încetează să se radicalizeze, ceea ce face din ce în ce mai dificilă o ieșire din criză printr-un acord politic. Primii îi încurajează pe tinerii Kanak să recurgă la violență, sunt capii de afiș ai Congresului coloniilor franceze organizat în Azerbaidjan și caută sprijinul Chinei și Rusiei. Cei din urmă, prin vocea Soniei Backès, pledează pentru o partiție a insulei și instituirea unui apartheid care încalcă principiile și legile Republicii.
Reechilibrarea corpului electoral în favoarea Kanakilor nu se realizează astfel prin negociere și prin lege, ci prin frică și forță, deschizând de fapt calea către independență. Aceasta ar marca sfârșitul prezenței franceze în Pacific, precum și preluarea controlului de către China asupra unui teritoriu extrem de strategic.
Emmanuel Macron poartă o mare responsabilitate în această tragedie. A lăsat să se degradeze situația arhipelagului de ani de zile, transferând gestionarea sa de la Primul-ministru la Ministerul de Interne. Numirea Soniei Backès în guvern a cristalizat resentimentele, simbolizând lipsa de imparțialitate a statului. Trecerea în forță asupra regulilor care stabilesc corpul electoral a rupt orice dialog cu independentiștii, fără ca nicio măsură să fi fost adoptată pentru a garanta menținerea ordinii publice.
Contagiunea violenței
Astfel, statul, în loc să garanteze coeziunea națiunii, favorizează prin slăbiciunea sa contagiunea violenței, care subminează democrația, și arhiepelizarea teritoriului, care amenință Republica.
Benjamin Constant, în calitate de adevărat liberal, sublinia că „L’État ne peut être présent hors de sa sphère, mais, dans sa sphère, il ne saurait y avoir trop d’État” (Statul nu trebuie să fie prezent în afara sferei sale, dar, în sfera sa, nu putem niciodată vorbi de prea mult stat). Emmanuel Macron face opusul: în timp ce supraîndatorează statul cu 1.000 de miliarde de euro pe care i-a risipit, l-a retras metodic din sfera sa, adică misiunile fundamentale care constituie rațiunea sa de a fi. Iar asta duce la compromiterea păcii civile, a securității externe și a suveranității Franței.
