Nu știu americanii, nu știu europenii că ucrainenii și israelienii luptă și pentru ei?
Nu par să știe mulți, de vreme ce nu ies în stradă să protesteze furioși, pentru că, în mod iresponsabil, deși e perfect legal din unghiul legilor războiului, liderii de stânga ai SUA și Germaniei nu le permit ucrainenilor să folosească armele occidentale asupra obiectivelor militare din Rusia concentrate la granița cu Ucraina.
Degeaba îi imploră președintele Ucrainei, Zelenski. Degeaba îi țin isonul președintele Cehiei și șeful NATO, Stoltenberg. Guvernanții progresiști se prefac că nu știu ce devastări produce pe front și în inimele esteuropenilor atitudinea lor căciulită, de penibilă umilință față de Putin.
Obscurul rol al Rusiei
Sub semnul mimei și pantomimei și al politicilor simbolice stau și repetatele gesturi de mânie ale unor guvernanți de stânga occidentali aparent excedați de lupta antiteroristă a militarilor israelieni din Gaza. Care, ca administrația Biden, se chinuie și să străduiesc vomitiv, ”să nu vadă” implicarea Iranului în violarea termenilor acordului nuclear, ori în masacrul comis în Israel la 7 octombrie de interpușii din Hamas și Jihadul islamic palestinian ai regimului de la Teheran
Ca și cum n-ar avea habar că israelienii luptă, ca ucrainenii și pentru ei. Respectiv pentru valorile democratice și occidentale. Și că terorismul putinist e intim legat de cel islamist, motiv pentru care Kremlinul n-a admis nici până azi vina integrală a statului islamic în atentatul de la teatrul de lângă Moscova, preferând să țină cu dinții de inventatele acuze de terorism la adresa nevinovatei și cotropitei Ucraine.
Nu știu occidentalii că îndărătul masacrului genocidar de la 7 octombrie comis de jihadiștii Hamas și ai Jihadului Islamic stă pitit Iranul, iar în spatele Iranului, cel cu ambiții nucleare pe punctul de a fi satisfăcute, se ascunde Rusia?
Fosta ambasadoare a SUA la ONU și ex-candidată republicană la președinția Americii, Nikki Haley, a spus-o în clar. Ea a pus degetul pe rană la finele unei vizite în satele israeliene trecute prin foc, sabie și violuri de către teroriștii islamiști: Hamas n-ar fi reușit, potrivit ei, lovitura din chibuțurile israeliene fără ajutorul spionajului rusesc.
Iar Moscova n-ar fi ieșit din încurcătura militară în care se afla în vara și toamna anului trecut fără deturnarea atenției generale spre evreii masacrați din Israel și, mai ales, spre faptele lor de arme în războiul de apărare declanșat de teroriști, care, predictibil, urma să arunce în aer străzile metropolelor apusene. Probabil cu ajutorul aliaților Rusiei din Iran, Qatar și din extrema stângă apuseană.
Disonanțe cognitive? Sau mai degrabă obiective politice precise?
Răscoala islamistă, pro-teroristă, antisemită, din universitățile occidentale s-a dovedit o surpriză pentru cei care ignorau situația din facultățile de elită ale SUA și fondurile investite în ele, sub ochii orbi ai FBI-ului, de regimuri, precum cel din Qatar.
Dar marile demonstrații ”pro-palestiniene” din Vest erau previzibile, fiindcă au fost prefigurate de reacții ori de câte ori Hamas a provocat prin atentate sângeroase multiple un război: statul evreu a ripostat, iar alianța antisemită globală a cerut, instantaneu, ”armistițiul” spre a proteja grupările teroriste, antisemite, și a le scuti de luptă dreaptă.
De fiecare dată s-a cerut, de asemenea, imperativ, judecarea Israelului pentru inexistente crime de război, ca și instituirea (ca ”unică soluție”) a unui inexistent ”stat palestinian”.
De parcă nu s-ar fi știut atunci și n-ar ști Spania, Norvegia și Irlanda acum, după aproape 20 de ani de HamaSStan în Gaza, un ținut devenit perfect ”judenfrei” din 2005, că un potențial stat islamic ar fi azi așa cum l-a descris Salman Rushdie: un stat terorist islamist, un stat ”taliban”, profund antioccidental, antiamerican, antidemocratic.
Adevăratul mobil al deciziei recunoașterii unui stat palestinian de către 3 state occidentale
De ce atunci se comportă conducerile de la Oslo, Madrid și Dublin, de parcă n-ar înțelege evidența, că un stat palestinian de acest fel n-ar fi edificat pentru a se respecta drepturile cuiva, ci pentru a se anihila statul evreiesc vrăjmășit de el, în speță pentru a li se lua evreilor dreptul asupra singurului stat israelit din lume, cel înființat în baza dreptului internațional, în propria patrie, și nu în vreo ”colonie”, după 2000 de ani de exil?
De ce executivele celor trei țări nu dau semne că sunt sensibile la argumentul de bun simț că recunoașterea unilaterală a unui stat palestinian în actualul context nu promovează câtuși de puțin pacea, care ar presupune tratative și popoare gata să se înțeleagă? Sau că recompensează terorismul Hamas (pe ideea că te duci, asasinezi, violezi și răpești cât mai mulți israelieni, după care, ura, primești, ca răsplată extraordinară, un stat propriu?)
Cum e posibil ca stânga occidentală, aflată în spatele executivelor în chestiune, să nu găsească niciun terorist islamist pe care să nu-l găsească simpatic? Că sunt adulați și teroriștii Houthi dacă îi atacă pe evrei?
E rezonabil să presupunem că, recunoscând statul palestinian, cele trei executive au acționat dintr-o combinație de motive, de la corupție și lașitate în fața propriei imigrații musulmane, care continuă să crească și să creeze probleme politice și de securitate, și până la extremism de stânga, pro-terorism și antisemitism.
Toate ideologiile conexe reclamă in corpore demolarea lumii libere, iudeo-creștine, alcătuite din state naționale democratice, liberale. Care, cât timp sunt intacte, sunt vii și mai mișcă, se opun deopotrivă revoluției woke din statele vest-europene, și celei islamiste, promovate de Iran și de Frăția Musulmană exportată de Qatar și Turcia, ori hegemoniei chineze, lățindu-se dimpreună cu primele două, pe toate meridianele.
Dar e ca și cum Vestul ar fi în agonie. Ca și cum mulți n-ar vrea să ia, de pildă, la cunoștință, că parte din elitele culturale, universitare și politice apusene au fost cumpărate cu sute de milioane de petrodolari ai Qatarului. Sau ai Chinei. Sau că localitatea scandinavă Rosengård de lângă Malmö era și în 2019 un oraș în proporție de 90% musulman. Iar Malmö, cu o imigrație musulmană de 20 %, avea o comunitate evreiască în disoluție. Și că aceste cifre și fapte spun multe despre huiduielile la care a fost expusă o israeliancă, doar pentru că era evreică la concursul Eurovision.
Fapt curios, disonanțele cognitive europene nu se rezumă la starea elitelor politice. Ele marchează în profunzime și contraperformanțele celor culturale, care, dacă nu sunt angrenate ele însele în uriașa operă a demolării Vestului, nu par în stare să vadă, ori să accepte, ceea ce li se pregătește și ceea ce li se face, preferând îngropatul capului în nisip.
A crede, în aceste condiții, că ”vrem pace” și că singura ”soluție” de pace ar fi, chipurile, un stat terorist, nu mai e naiv, ci grotesc. O atare pretenție e smintită și monstruoasă. Pacea ar presupune ca Israelul să-i învingă pe teroriști, iar Ucraina pe rușii lui Putin. Iar inamicii democrațiilor să capituleze.
Afirmația cu pricina, pretizând presupusa credință în așa-zisa ”soluție a celor două state” e la fel de mincinoasă ca minciuna sfruntată, des repetată, despre care propaganda național-socialistă afirma că e confundată cu adevărul cu atât mai mult, cu cât e mai gogonată și mai frecvent reiterată.
Căci dacă de pace le ardea, extremiștii pro-palestinieni din Vest ar fi fost foc și pară pe grupările teroriste. Ar fi recunoscut fără înconjur necesitatea de a se disocia, în interesul palestinienilor, de Hamas, de masacrul jihadist de la 7 octombrie, de islamismul care l-a inspirat și de patronii iranieni ai măcelului. Ar fi condamnat, cu o intensitate cel puțin egală celei conferite anti-sionismului, tentativele de genocid ale altor grupări teroriste, islamiste, ca miliția sudaneză Janjaweed, ale dictaturii birmane asupra propriei minorități musulmane, ori ale regimului chinez asupra uigurilor.
Dar la progresiști, antisemitismul e, clar, rege. China și Iranul sunt la misterios adăpost de criticile extremei stângi apusene. Și atrocitățile crimelor de război ale Rusiei au fost uitate. Ca și atrocitățile svârșite de extremiștii islamiști nigerieni asupra creștinilor.
Ce indică o atare odioșenie?
Că povestea cu pacea în Orientul Apropiat este o scuză ieftină. Ea conferă o spoială de moralitate elitelor politice progresiste de la Dublin, Oslo și Madrid, scutindu-le, simultan, de confruntarea cu naufragiul lor etic vizibil în ostilitatea lor față de evrei și Israel și cu prăbușirea lor intelectuală și politică în atitudinea lașă față de islam și imigrația musulmană, mare parte din care s-a dovedit neintegrabilă în democrații.
Celor care le-au avertizat, trădătoarele elite neo-rasiste, socialiste și fasciste din Vest le-au răspuns cum ripostează oricăror critici și acum: prin cenzură și cancel culture, oriunde și oricât s-a putut, prin calomnii, insulte de felul etichetării criticilor ca ”fasciști”, precum și cu acuze de omor ritual (”genocid”, ”crime de război”, ”apartheid” și altele asemenea orori) la adresa Israelului. Care, ca și Ucraina, nu e lăsat să învingă fără drept d apel, pentru ca Vestul să nu fie întărit.
Cât timp cetățenii independenți și articulați ai lumii libere nu se trezesc, nu se organizează și nu-i confruntă deschis pe promotorii terorismelor și fanatismelor de tip putinist, woke, neo-maoist, nihilist, antisemit și islamist care încearcă s-o dezmembreze din varii poziții, disonanțele cognitive reale sau pretinse se vor perpetua. Iar pericolul planând asupra europenilor și americanilor va rămâne acut și ar putea isca o catastrofă, dacă Vestul nu începe să dezlege curajos ”misterul” diverselor războaie antioccidentale izbucnite în ultimii ani.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com
