Pe parcursul celor 17 ani de pușcărie (1947-1964[1])și în timpul celor 26 de ani de urmăriri, supravegheri, interogatorii și scurte rețineri, în ciuda umilințelor și a neajunsurilor, Corneliu Coposu a înfruntat regimul comunist, a păstrat și susținut propriile principii și valori. Rücksicht în filosofia lui Heidegger se poate traduce prin interiorizare, o privire către sine, un mod de a te refugia, de a supraviețui, de a te opune transformărilor din jurul tău.[2]
Supraviețuirea pentru deținuții politici în condițiile crunte din pușcăriile comuniste era aproape imposibilă.[3] Totuși, Corneliu Coposu, conform mărturisirilor sale, a avut convingerea că va supraviețui regimului comunist și va fi martorul destrămării „imperiului sovietic”[4]. De asemenea, mai avea de îndeplinit un legământ față de Iuliu Maniu. „Nu am avut și n-am să am niciodată intenția să-mi părăsesc țara. De altfel acest gând și convingere a fost și este sfântă pentru mine.[5] În 1947 după afacerea nenorocită și penibilă de la Tămădău, mă aflam împreună cu Maniu în casa dr. Jovin, care era încercuită și se aștepta arestarea noastră dintr-o clipă în alta. Maniu mă însărcinase să plec pe înserat să iau contact cu Leucuția și cu Gigi Solomon. M-am pregătit și am plecat, dar înainte de a ieși pe ușă, Maniu m-a chemat de o parte și am vorbit cu el între patru ochi, circa un sfert de oră. M-a îmbrățișat și mi-a spus: tu ești ca și copilul meu, poate într-o zi și în locul meu. Prin orice vom trece, să nu te gândești o clipă să-ți părăsești țara, indiferent prin ce situații vei trece și ce se va abate peste noi. Fiecare generație își are oamenii ei și fiecare generație în astfel de timpuri face sacrificii și jertfe. Eu sunt sigur că voi sfârși întemnițat de comuniști. Îți cer să-mi urmezi exemplul. […] a doua zi am fost arestați amândoi și nu ne-am mai văzut. Dar legământul l-am făcut și-i voi fi fidel toată viața.” [6]
Regele și Casa regală erau importante atât pentru programul politic al PNȚ cât și pentru doctrina sa, iar acest lucru iese în relief din documentele partidului lui Iuliu Maniu redactate imediat în anii postbelici. „Daca istoria monarhiei noastre începe din 1866 (sic!), nu este lipsită de interes nici în epoca premergătoare, deoarece monarhia s-a arătat, cu stăruință trebuitoare, tocmai pentru a împiedica dezmățul politic ce huzurea sub puterea unor înrâuriri străine de interesele neamului nostru. […] Drumul țării sub monarhie a însemnat ridicarea patriei. […] Așa cum la 23 August n-a greșit, nu va greși nici atunci când va ține cumpăna între curentele politice, între partide, având ca orientare dorința poporului, voința națiunii române.”[7]
Asemenea opinii le împărtășeau marea majoritate a membrilor PNȚ. Grație acestor perspective, deși la o primă vedere regimul comunist părea mai greu de suportat, la o a doua privire observam că, din aceleași puncte de vedere, era vizibilă lipsa unui fundament legal al regimului comunist și astfel prăbușirea sa iminentă.
Modul în care Corneliu Coposu a devenit liderul țărăniștilor și, după aceasta, președintele PNȚCD, nu mai rămâne o enigmă datorită dosarelor realizate de Securitate. În ciuda politicienilor din exil care au dorit și s-au proclamat drept continuatori ai lui Iuliu Maniu și a lui Ion Mihalache, în cazul lui Corneliu Coposu a fost o recunoaștere unanimă din partea celorlalți membri PNȚ a calităților, meritelor și funcției sale. Din dosarele Securității reiese că în „perioada de detenție, a restricțiilor domiciliare, Coposu Cornel a adoptat o atitudine refractară, refuzând orice contact cu organele de stat. Această comportare și funcția ce a deținut-o în partid, au fost determinante în fața foștilor țărăniști din țară și străinătate, care l-au considerat ca cel mai potrivit pentru a prelua conducerea PNȚ.”[8]
După ieșirea din pușcării, foștii membri PNȚ (partidul fiind scos în afara legii în urma Consiliului de miniștrii din 30 iulie 1947) s-au reîntâlnit și au discutat despre actualitatea și veridicitatea opiniilor lor politice chiar și după trecerea anilor grei de închisoare. Desigur, aceste întâlniri au fost urmărite și supravegheate de Securitate și, nu de puține ori, foștii deținuți politici s-au ales cu noi procese și noi arestări. Astfel, spre exemplu, în anii ’70, în urma unor asemenea discuții private între Corneliu Coposu și apropiații săi, Securitatea a desfășurat o acțiune de urmărire a liderului țărănist numită „Himerele”, iar Corneliu Coposu a fost numit „Colțan” sau în alte locuri găsim și numele de „Călinescu” sau „Cortez”. [9] Acțiunea s-a finalizat cu un proces penal în urma căruia Alexandru Bratu, un apropiat colaborator a lui Corneliu Coposu, a primit din nou 10 ani de închisoare, precum și Camil Demetrescu. De asemenea, în anii ’80 Securitatea a desfășurat acțiunea de urmărire „Utopia”, care s-a încheiat oficial în 1987, iar în cadrul său Corneliu Coposu era numit „Utopicul”. În ciuda tuturor acestor neplăceri suferite în timpul regimului comunist, fostul secretar al lui Iuliu Maniu a rămas ferm, păstrându-și opiniile politice și principiile morale de o viață. Astfel, el a susținut în continuare importanța monarhiei constituționale și temeinicia unei asemenea forme de guvernământ. Desigur, a încercat să fie cât mai prudent și să acționeze cu tact, fiind conștient de faptul era în permanență urmărit (spre exemplu un ofițer de Securitate nota: „este deosebit de prudent având și o inteligență superioară, descifrează uneori acțiunile și măsurile dirijate de autorități împotriva sa”[10]), iar în cadrul interogatoriilor la care era supus de Securitate, răspunsurile sale erau replici date regimului comunist.
Viziunea politică a lui Corneliu Coposu depășește realitățile societății comuniste și ale regimului republican care a fost creat în acea perioadă pentru prima dată în România. Liderul național-țărănist, în virtutea valorilor și ale politicii promovate de P.N.Ț. și în special de Iuliu Maniu[11], identifică alți factori de stabilitate care pot constitui cadrul prielnic în care societatea să se dezvolte.„ Instabilitatea republicilor a readus în preocuparea oamenilor cu răspundere necesitatea unui factor de durată și continuitate, care este monarhul.”[12]
Tot în timpul represiunii comuniste, mai exact în anii de pușcărie, Corneliu Coposu, pentru a-și menține memoria activă, dincolo de proiectele de lege, constituții, limbi străine și poeme pe care le exersa, a încercat să compună, la rândul său, propriile poeme, iar unul dintre cele mai frumoase, „Ruga” a fost cunoscut abia după 1989 și versurile sale au fost transpuse și în muzică.[13]
Ruga: Cerne, Doamne, liniștea uitării / peste nesfârșita suferință / Seamănă întinderi de credință /și sporește roua îndurării / Răsădește, Doamne, dragostea și crinul / în ogorul năpădit de ură /și așterne peste munți de zgură / liniștea, iertarea și seninul.
Durchsichtigkeit, privirea transparentă
„Răsădește, Doamne, dragostea și crinul/ în ogorul năpădit de ura” constituie o posibilă cheie de lectură prin care poate fi descifrată viziunea lui Corneliu Coposu în contextul unei societăți schimbate în mod radical de un regim impus de „imperiul sovietic” și care a supraviețuit timp de cel puțin 45 de ani. Ce poate reprezenta aici „crinul”, dacă nu altceva decât simbolul prin excelență al monarhului? Prin acest poem poate fi deslușită perspectiva existențială a autorului său, ein andere Weltanschauung, o viziune politică bine fundamentată ontologic. Politica poate fi expresia perfectă a celor trei căi de căutare a adevărului: iubirea, arta și știința.[14] Însă o asemenea politică este radical opusă tipului de politică predicat de N. Machiavelli, și genului Realpolitik, iar astfel atitudinea/politica lui Corneliu Coposu este criticată și chiar considerată a fi idealistă, fiind practicată de extrem de puține persoane.
Biografiile celor două personalități istorice, Corneliu Coposu și Regele Mihai I, se intersectează și în cel de al zecelea deceniu al secolului XX, împotriva tuturor piedicilor ce le-au fost puse în cale.[15] Cu cât înaintau mai mult în vârstă, cu atât simpatia populară creștea, în mod paradoxal invers proporțională cu simpatia purtată de clasa politică din acei ani. Astfel, Corneliu Coposu, în ultimii cinci ani din viață (1990-1995), a avut șansa de a reveni pe scena politică și de a reactualiza partidul lui Iuliu Maniu.[16] La 8 ianuarie 1990 a fost înscris primul partid politic din România postcomunistă: Partidul Național Țărănesc Creștin și Democrat. Încă de la primele declarații politice ale partidului, au fost menționate importanța revenirii la Constituția din 1923 și, prin acest demers, întoarcerea suveranului care încă trăia în exil și pe care românii parcă îl uitaseră în cei 45 de ani de dictatură. Corneliu Coposu s-a declarat monarhist încă de la primele interviuri acordate și a susținut revenirea la monarhie asemenea unei necesități politice și istorice. Principalii reprezentanți ai PNȚCD, în special foștii deținuți politici care au supraviețuit pușcăriilor comuniste și anilor de dictatură, au considerat că printr-o „restaurație” va fi reînnodat firul istoriei de acolo de unde el a fost rupt în 1945-1947.[17] Însă marea majoritate a populației avea alte păreri politice, drept dovadă faptul că nici în decembrie ’89, nici în martie-iunie 1990 și nici în principalele evenimente organizate de opoziție în Piața Universității nu a fost amintită posibilitatea revenirii Regelui Mihai I în România ca șef al statului.
În desfășurarea ulterioară a evenimentelor politice din 1990 și până în 2013, interesul pentru Casa Regală a apărut pe fundalul decredibilizării instituției prezidențiale și dezamăgirii provocate de toți președinții români. De asemenea, rezultatele modeste ale republicii au provocat resentimente și aversiuni față de această formă de guvernământ[18] și în mod inevitabil simpatii pentru o monarhie constituțională. Aceste simpatii nu provin în totalitatea lor dintr-o convingere riguroasă cultivată prin educație și prin tradiție, așa cum a fost în cazul lui Corneliu Coposu. În primul rând, liderul PNȚCD s-a născut într-o societate în care suveranul, Kőnig und Kaiser, s-a situat deasupra oricărui alt simbol al Imperiului Austro-Ungar și totodată reprezenta chintesența acestei societăți. În al doilea rând, el a crescut într-un regat în perioada de maximă dezvoltarea economică și culturală a sa. Cei 45 de ani cât a durat regimul comunist[19] nu au reușit să schimbe opțiunea monarhică a omului politic Corneliu Coposu.[20] El a văzut mereu în monarh singurul arbitru și garant inconturnabil al interesului național. În virtutea acestui crez el s-a expus, asemenea regelui, unor multiplelor pericole în perioada 1990-1995. În primul rând a devenit ținta mai multor ziare care l-au numit trădător și nepatriot, de asemenea casa sa s-a transformat în „popas” pentru minerii care au îngrozit Bucureștiul în anii 1990-1991. În această perioadă el s-a întâlnit cu Regele Mihai I de cel puțin 4-5 ori, atât în România cât și în Elveția.[21] Dintre aceste întrevederi, la o primă privire cea mai fructuoasă pare a fi vizita Regelui cu ocazia Sărbătorilor de Paște din 1992. Atunci Corneliu Coposu l-a însoțit pe Rege în fiecare localitate în care acesta s-a deplasat. Este important de amintit faptul că Regele Mihai a venit la invitația călugărilor de la Mănăstirea Putna, pentru a participa alături de ei la sărbătorile pascale și, de asemenea, pentru a participa la actul de canonizare a voievozilor români Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu. Conform metodologiei canonizărilor existente până la acea dată, voievozii nu puteau fi canonizați decât în prezența suveranului.
Deși liderul PNȚCD a participat la toate evenimentele alături de Rege, celelalte partide istorice și opoziția în ansamblul său nu a știut să valorifice acest moment unic, iar astfel a ratat încă o șansă de a-și face cunoscute valorile și principiile pe care își fundamentează programul politic. [22] Între PNȚCD și Regele Mihai I raporturile au fost cât se poate de cordiale în timpul vieții lui Corneliu Coposu. Cu ocazia primului congres al național-țărăniștilor de după decembrie ’89, Regele Mihai I a trimis un mesaj prin care era recunoscută lunga istorie a acestui partid mai mult absent decât prezent în guvernele României, dar mereu viu și activ. „În anii grei ai subjugării, zeci, sute de mii de membri ai partidului, de la cei mari la cei mai mici, au rămas statornici în devotamentul lor pentru cauza democrației. Știu bine ce preț a avut păstrarea acestei credințe în valorile noastre tradiționale și cunosc curajul, eroismul de care ei au dat dovadă în cruntele temnițe și lagăre ale comunismului român, unde mulți dintre ei, adevărați martiri și nu numai țărăniști – mă gândesc la Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu – au plătit cu însăși viața lor.”[23]
Așadar, dacă încercăm să ajungem la o concluzie finală pentru relația dintre Corneliu Coposu și suveran, respectiv viziunea liderului PNȚCD asupra monarhiei, pot fi menționate următoarele lucruri. În primul rând, Corneliu Coposu s-a născut într-un mediu unde tradițiile au fost respectate cum se cuvine, iar prin atașamentul față de valorile familiei sale devenea, în mod inevitabil, atașat de Casa regală. În al doilea rând, educația sa, dobândită într-un mediu scolastic, mai mult german decât român, atât la școala primară urmată la Bobota, la liceul greco-catolic din Blaj, cât și la universitatea din Cluj i-a permis cultivarea și consolidarea atașamentului sau față de monarhia constituțională. Studiile în științe juridice l-au ajutat să înțeleagă mai bine mecanismul funcționării acestui sistem politico-economic și astfel să participe prin forțe proprii la dezvoltarea și îmbunătățirea sa. În al treilea rând, el s-a lansat în viața politică fiind sprijinit de un prim-ministru al României, Iuliu Maniu, pe care l-a însoțit timp de 14 ani ca secretar particular.[24] Această ucenicie de 14 ani alături de o personalitate precum Maniu a fost decisivă pentru evoluția ulterioară a lui Corneliu Coposu. Poate acestei perioade i se datorează fidelitatea de o viață față de Regele Mihai I. De asemenea, poate acestor ani li se datorează și cei 17 ani de pușcărie pe care i-a făcut, precum toate persecuțiile și lipsurile pe care le-a îndurat. În al patrulea rând, activitatea sa politică, atât în perioada interbelică, cât și în puținii ani postbelici în care a fost într-o relativă libertate, Corneliu Coposu s-a aflat în slujba Casei regale atât prin acțiunile sale concrete, cât și printr-un real exercițiu al conștiinței de sine pe care l-a insuflat și celorlalți tineri politicieni din epocă. Această activitate a fost continuată și în clandestinitate din 1947 până în 1989, prin prudență și tenacitate, pentru a nu suferi și mai mult de pe urma represiunilor comuniste.
Însă tot acest parcurs este realmente vizibil abia după decembrie ’89. Astfel, la începutul anilor ’90, într-o aparentă democrație, Corneliu Coposu a revenit pe scena politică susținând, argumentând și militând pentru restaurație, pentru revenirea la un sistem politic legitim, care nu putea fi altul decât cel al Regatului României bazat pe Constituția din 1923. În acest cadru politic ideal, suveranul este o piesă indispensabilă. În realitate este piesă esențială, asemenea jocului de șah, însă cu mențiunea că nu trebuie făcută confuzia între regele-simbol(în deplinătatea atribuțiilor sale) și regele-om (ceea ce implică persoana sa indiferent de vârstă, sex, origine etnică, viața personală, studii, etc).[25] Desigur, raportul dintre cele două concepte este important, regele-om are o influență capitală asupra ceea ce trebuie să fie regele-simbol. Indiferent din care perspectivă am privi regele, Corneliu Coposu era de neclintit în crezul său monarhic, opțiunea sa politică fiind justificată și bine întemeiată, cu atât mai mult cu cât în anii ’90 această opțiune era singura alegere legitimă.
Orice alegere este și o renunțare. După moartea lui Corneliu Coposu, survenită la 11 noiembrie 1995, a urmat victoria Convenției Democrate Române în alegerile din 1996.Însă CDR nu a respectat proiectul fondatorului său, revenirea la monarhie. Elita politică din România nu a ales monarhia, iar astfel a renunțat la propria sa legitimitate. Ceea ce după mai bine de 30 de ani devine tot mai evident este faptul că, făcând alte alegeri, renunțându-se la monarhie, la legitimitate, în mod inevitabil politica din România nu a renunțat la vechiul mecanism perpetuat și după decembrie ’89, iar marea majoritate a politicienilor a perpetuat aceleași practici și metode lipsite de o minimă seriozitate, legalitate, onestitate și demnitate.
Nicolae Emilian Dranca
NOTE:
[1] La aparenta sa eliberarea, într-un referat întocmit la 15 iunie 1962, Generalul maior Negrea Vasile rezuma astfel vinovăția lui Corneliu Coposu:„Susnumitul după desființarea PNȚ a inițiat și aprobat o serie de acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva regimului nostru democrat popular, activând camuflat din îndemnul și după instrucțiunile lui Iuliu Maniu. În perioada mai-iunie 1947 mai mulți membri din Tineretul universitar PNȚ au redactat și multiplicat câteva mii de manifeste cu conținut contrarevoluționar, iar mijloacele de multiplicare le-au fost puse la dispoziție cu aprobarea numitului Coposu Cornel. Pentru aceste fapte la 15 iulie 1947 a fost arestat și condamnat la 15 ani detenție grea prin sentința 876/1955 a Trib. Militar teritorial București, pedeapsă care expiră la 9 iulie 1962.”ACNSAS, fond Informativ, dosar 509, f. 3. „Logica” evenimentelor, a vinovăției și mai ales a ispășirii pedepsei, așa cum este redată de generalul de Securitate este tipica raționamentului polițiștilor din „Procesul” lui Franz Kafka, unde oricine poate fi vinovat de orice indiferent de ce ar fi făcut.
[2] În acest context observația lui Elias Canetti asupra tăcerii personajului politic este cu desăvârșire utilă și importantă: „Tăcerea izolează: cine tace este mai singur decât cei ce vorbesc. în felul acesta i se atribuie puterea însingurării. El este păzitorul unei comori, iar comoara este în el. Tăcerea se opune transformării. Cel ce se află pe postul de santinelă interioară nu se poate îndepărta de acolo. Cel care tace poate să se prefacă, dar într-un mod rigid. El poate purta o anumită mască, dar ține ferm de ea. Fluiditatea transformării îi este interzisă. Efectul ei este prea incert; nu se poate prevedea unde ajunge dacă se lasă în seama ei. […] Prin tăcere totul încremenește. Omul tăcut are avantajul că ceilalți abia așteaptă ca el să se exprime. I se acordă mai multă greutate. Exprimarea lui e concisă, izolată și se înrudește astfel cu porunca.” Elias Canetti, Masele și puterea, Editura Nemira, București, 2000, p. 251.
[3] Nichifor Crainic, unul dintre puținii intelectuali interbelici care a supraviețuit torturilor comuniste, în amintirile sale a descris astfel închisorile: „Dacă aveai neșansa să fii pe timp de toamnă-iarnă, atunci trebuia să-ți supui organismul unui efort deosebit. Mâncarea ți se da s-o mănânci fără lingură. Daca consta din zeamă mai puteai să te descurci, dar când era un arpacaș erai nevoit să iei conținutul cu mâna. În al doilea rând, frigul de acolo, din acele camere mari, uneori fără geamuri la ferestre, te făcea să tremuri permanent.” Ce se poate spune despre cei care au cunoscut câte 17 ierni la rând în aceste condiții, asemenea lui Corneliu Coposu, care a stat și în închisoarea de la Râmnicu Sărat cu regimul special de izolare totală, iar pedepsele frecvente cu carcerale descrie astfel: „Carcerele erau niște sicrie, dispuse pe verticală, în ziduri. În loc de ușă, se trăgea peste tine un oblon. Nu te puteai așeza pe jos; nici măcar să-ți moi genunchii, să te lași pe gambe nu era cu putință; atât de strâmte… Carcerele cunoscute mie se aflau, la vreme de iarnă, în curte; pereți de tablă, la partea inferioară suficient de distanți de baza lor metalică, pentru ca vântul înghețat să circule în voie. Oroarea celor încastrați în pereți îmi pune un nod în gat.” Citat în Teodora Stănescu-Stanciu, „Carcera”, în Octavian Roske (coord.), Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, vol. I, Institutul National pentru Studiul Totalitarismului, București, 2011, pp. 271-272.
[4] Silvia Constantinescu, op. cit., p. 10.
[5] În acest context apare o noua interogație, care este semnificația acestei convingeri „sfinte” pentru omul politic, în cazul de față pentru Corneliu Coposu. Prin sfânt, aici se poate înțelege nu numai sacru ci și esențial, eidos, încarnarea esenței istoriei în realitatea politică. Eric Voegelin, La nouvellescience du politique. Une introduction, Seuil, Paris, 2000, pp.175-177. Corespondențele între sfânt și eidos au fost făcute de Platon în dialogul Eutyphron, iar ceea ce este considerat sfânt poate servi ca model pentru a judeca diferitele acțiuni și ale defini ca sfinte sau nu. Eidos înseamnă forma (valoare „ontologica” pentru Aristotel) și specie (valoare „logică” pentru Platon), iar în filosofia contemporană eidos este definit ca esență, „ceea ce se află în propria ființă a unui individ ca quid al său.” Edmund Husserl, în Idei pentru o fenomenologie pură, în Marco Drago, Andreea Boroli (coord.),Enciclopedie de filosofie și științe umane, Editura All, București, 2007, p. 271.
[6] Așa reiese dintr-o Notă informativă din 14 octombrie 1971, conform căreia Corneliu Coposu ar fi făcut această mărturisire unei cunoștințe care ulterior a informat Securitatea. ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 3, ff, 199-201; Un alt moment exemplar pentru dârzenia și fermitatea lui Corneliu Coposu s-a consumat în 1965, când Securitatea a încercat să-i propună diferite mici privilegii, călătorii: „Iar au mers la masă și l-a întrebat dacă s-a mai gândit la realizările actualului regim la care Coposu a răspuns negativ. Apoi persoana i-a propus o călătorie în Oltenia, unde ea avea treabă cca. o săptămână, tot pentru a vedea Coposu realizările regimului și a-și face o părere despre ele. Coposu a refuzat spunând că are treabă la serviciu. Apoi i-a propus un concediu la mare cu tot confortul și cu mașina pentru el și soția lui, respins de Coposu, deoarece nu ar avea drept la concediu în acest an. S-au despărțit, persoana spunându-i că o să-l mai caute.” Notă informativă din 23 mai 1965. ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 2, f. 30.
[7] Climent Vornicu, „Monarhul”, în Țărănismul, 18 februarie 1947, citat în Vasile Niculae, Ion Ilincioiu, Stelian Neagoe, Doctrina țărănistă în România, Antologie de texte, Editura Noua Alternativă, București, 1994, pp. 301-302.
[8] ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 1, f. 10.
[9] În 1969, în timpul unei acțiuni de filaj, Securitatea l-a numit „Cortez”: „Notă privind filajul numitului Coposu Cornel poreclit «CORTEZ», cu domiciliul în cal. Dudești nr. 86 efectuat în ziua de 29.V.1969, de la ora 5.45 la 21.00.”ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 1, f. 98.
[10] ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 1, f. 2.„Coposu este inteligent și foarte fals, precaut, cântărește orice cuvânt ce-l spune.” Notă informativă, 28 februarie 1964. ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 2, f. 35.
[11] Un apropiat al său, Gheorghe Mocanu, într-o discuție cu un viitor informator al Securității îl descrie astfel pe Corneliu Coposu: „E singurul om care vrea să se mențină «curat». […] Chiar dacă nu se mai schimbă nimic, să mergem totuși pe linia lui Maniu, aceea de a nu face nici un compromis cu «asasinii» de ieri (comuniștii), care cred că li s-au uitat crimele și vor să dea «mână cu mână».” Notă informativă, 3 martie 1966. ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 2, f. 90.
[12] Notă informativă, 30 martie 1970, Sursa „Ovidiu”. ACNSAS, fond Informativ, dosar 149087, vol. 3, ff. 259-262. Asupra lui Corneliu Coposu precum și asupra altor persoane, monarhia parcă ar fi exercitat o atracție mistică, iar el a văzut în persoana regelui ceva asemănător filosofiei lui E. Kantorovitz: „corpul regelui, corp dublu, conform teologiei juridice constituite în Evul Mediu, având în vedere că el comporta, pe lângă elementul tranzitoriu care se naște și moare, un altul, ce supraviețuiește trecerii timpului și se păstrează ca suport fizic și totuși intangibil al regatului; în jurul acestei dualități, înrudite la origine cu modelul cristologic, se organizează o iconografie, o teorie politică a monarhiei, mecanisme juridice ce diferențiază și în același timp leagă persoana regelui și existența coroanei ca și un întreg ritual ce culminează cu momentele plenare ale încoronării, funeraliilor sau ceremoniilor de supunere.” E. Kantorovitz, The King’s Two Bodies, 1959, citat de Michel Foucault în A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii,Editura Humanitas, București, 1997, pp. 63-64.
[13] http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/3423-ruga/ (accesat la 4.02.2022).
[14] Un alt filosof contemporan, spre exemplu, Alain Badiou, consideră că politica, asemenea celorlalte dimensiuni ontologice, constituie, la rândul său, o cale spre aflare adevărului. Alain Badiou, Peut-on penser la politique?,Editions du Seuil, Paris, 1985.
[15] Spre exemplu Regele a fost nevoit să lucreze ca pilot, iar Corneliu Coposu, după 17 ani de pușcărie, a lucrat în construcții. În această direcție, un ofițer de Securitate nota: „A învățat munca de betonist la CANAL. Munca fizică și cele două drumuri (spre șantier și înapoi acasă, care-i lua aproape 2 ceasuri) i-am arătat că nu mai este apt de a face o muncă grea.” ACNSAS, fond SIE, dosar 19578, ff. 1-5.
[16] Nicolae Stroescu-Stînișoară a surprins în această perioadă portretul lui Corneliu Coposu într-un mod exemplar: „Mi-amintesc de prima vizită pe care ne-a făcut-o Corneliu Coposu la Europa Liberă. Descendentul luptătorilor pentru Unirea Ardealului, cel trecut prin 17 ani de temnițe comuniste, Președintele Partidului Național Țărănesc renăscut, apariție de distincție și sobră eleganță pășea pe coridoarele noastre ferm și alert, cu chipul dăltuit într-o expresie de rezistență liniștită și nerevocabilă, care putea însă reflecta, – de pildă în contact cu oamenii acestei stații de radio aliate cu visele lui neveștejite – o înseninare și zâmbetul serios-jucăuș al camaradului de arme.” Iulian Andrei Crăciun, „Interviu-eveniment. Nicolae Stroescu-Sînișoară: De la Washington, Departamentul de Stat îl soma pe Coposu să nu se retragă din alegeri”,în Adevărul, 10 mai 2013, http://adevarul.ro/cultura/istorie/nicolae-stroescu-stinisoara-1_518cfdfb053c7dd83f88e25a/index.html# (accesat la 26.12.2021).
[17] Dinu Zamfirescu, 20 martie 2013:„foștii membri ai partidelor istorice, foștii deținuți politici, acești oameni urmăreau să înnoade firul istoriei acolo unde a fost rupt de comuniști […] or nu s-au gândit să țină seama […] de această transformare de mentalități din cadrul societății românești. Interviu realizat de autor cu Dinu Zamfirescu, București, decembrie 2012.
[18] Cele mai relevante sunt protestele ce au început din 2009 pe fundalul crizei economice și a restructurărilor administrative efectuate în acel an.
[19] Într-o discuție cu un apropiat, care ulterior a destăinuit totul Securității, Corneliu Coposu făcea o analiza corectă a ceea ce însemna comunismul în România: „În ceea ce mă privește nu sunt un partizan al regimului. Consider sistemul perimat. Socialismul nu este în stare să organizeze producția și nici productivitatea. Sub aspect economic suntem în urma tuturor țărilor capitaliste. În S.U.A. de pildă ajutorul de șomaj este de câteva ori mai mare decât salariul unui inginer de la noi, în ceea ce privește puterea de cumpărare. De unde s-a prezis moartea capitalismului, iată că-i imităm metodele de producție.” Pe parcursul discuției, Corneliu Coposu mărturisește faptul că el cunoaște foarte bine limba maghiară și ascultă radio Budapesta prin care află mai multe lucruri despre Occident decât ceea ce ajunge și se cunoaște în România. Notă informativă, 19 septembrie 1967, agentul „Bucurescu Ion”. ACNSAS, fond Informativ, dosar 5062, vol. 1,f.17.
[20] „Căci nu trecuseră decât câteva minute și el mi-a spus: «Domnule Stînișoară, vreau să știi că scopul meu politic este refacerea României ca monarhie constituțională parlamentară, prin readucerea Regelui Mihai în Țară. Aceasta este în interesul Țării, pe care nu numai că așa o putem reface în instituțiile ei istorice și democratice, dar îi asigurăm și debarasarea de urmările comunismului și crearea unei societăți libere și prospere.» Mi-am dat seama imediat că liderul național, cu ecouri stilistice din dreptul roman, ținuse să-mi încredințeze proiectul lui istoric (și urgent) concret, dintru început și departe de orice curiozități jurnalistice și ne jurnalistice. De altfel, în temeiul realismului său ardelenesc dar și al nivelului lui de informare confidențială foarte ridicat, Corneliu Coposu a plecat tot timpul dela convingerea existenței mai vechi a unor urechi ale Bucureștiului în redacția noastră dela München. «I-am spus Regelui», a continuat Corneliu Coposu, «că eu sunt atât de convins că nu putem reface România decât cu ajutorul lui, încât, chiar presupunând că el nu ar vrea să revină definitiv pe tronul Țării și lăsând la o parte faptul că eu sunt regalist, cred că ar trebui să facem un contract cu el să vină pentru cinci ani ca să reușim să scoatem căruța din noroi. Regele mi-a răspuns, cu umor: ‘Vrei să mă angajezi ca mercenar?’»”. Iulian Andrei Crăciun, art. cit., în loc. cit.
[21] Tudor Călin Zarojanu, Viața lui Corneliu Coposu, Editura Mașina de scris, București, 2005, pp. 145-165.
[22] Alexandru Gussi, „Revenirea la regalitate – între soluție și utopie”, în Revista 22, 30 iulie – 5 august 2013.
[23] Mesajul adresat Congresului PNȚCD de Majestatea Sa Regele Mihai, http://www.corneliu-coposu.ro/ (accesat la 26.12.2021).
[24] Această proximitate care s-a creat între cei doi oameni politici, pe de o parte datorită diferitelor legături de familie, aceleiași religii și acelorași locuri de baștină, iar pe de altă parte datorită opțiunilor politice și idealurilor democratice a contat mult mai mult pentru personalitatea lui Corneliu Coposu decât raportul dintre funcții, președinte PNȚ – secretar.
[25] Alexandru Gussi, art. cit., în loc. cit.
