« Odată cu Vladimir Putin și Donald Trump, asistăm la revenirea sferelor de influență, asemenea perioadei Războiului Rece. Donald Trump a cultivat o „bromance” cu Vladimir Putin, al cărui stil autoritar îl admiră, cum admiră și vastitatea Rusiei sale, cu promisiunile ei de contracte, și cu care este poate, potrivit unora, legat prin trecutul său. Cât despre țarul de la Kremlin, acesta a găsit în Donald Trump un om care îi înțelege elanurile imperialiste, dispus să exercite presiuni mai întâi asupra victimei, ușor de manipulat, și care ar putea permite Rusiei să regăsească statutul de „egalitate” pe care URSS îl avea față de Statele Unite în timpul Războiului Rece. Fostul agent KGB a fost dintotdeauna nostalgic față de acea perioadă, încă din momentul în care a asistat, la Dresda, în Germania de Est, la prăbușirea Uniunii Sovietice, pe care o consideră „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”.
După summitul eșuat de la Anchorage, în Alaska, din august anul trecut, relațiile dintre fosta capitală a comunismului și cea a capitalismului au cunoscut perioade de tensiune, ca niște ecouri ale Războiului Rece. Însă revenirea trecutului se manifestă și printr-o reinvestire în sferele de influență. Și prin reinterpretarea, la Moscova și la Washington, a doctrinelor Brejnev și Monroe.
Formulată pentru a justifica zdrobirea Primăverii de la Praga de către tancurile sovietice, doctrina Brejnev impune principiul „suveranității limitate” țărilor satelit ale URSS, aparținând zonei sale de influență, „blocul comunist”. În 1968, Rusia afirmă clar, prin forță, că nu va mai tolera nicio experiență care riscă să pună în discuție socialismul. Cu brațul său armat, Pactul de la Varșovia, doctrina Brejnev a justificat ulterior intervențiile, armate sau nu, în democrațiile populare.
Rusia a fost dintotdeauna o țară în expansiune. Din secolul al XVI-lea, ea absoarbe și digeră ceea ce o înconjoară. Împărăteasa Ecaterina a II-a îi scria cândva lui Voltaire: „Nu am găsit alt mijloc de a ne apăra granițele decât să le extindem.” După scurta perioadă de deschidere democratică ce a urmat dezmembrării URSS și retragerii imperiului, voința de a recâștiga influența pierdută în „străinătatea apropiată” și de a reveni în fostele republici sovietice, în special Ucraina, Belarus, Georgia, Moldova și, eventual, Kazahstanul și statele baltice, a revenit în forță.
Războiul împotriva Georgiei în 2008, anexarea Crimeei în 2014, invadarea Ucrainei în 2022. Odată cu Vladimir Putin, doctrina Brejnev este reinterpretată. „Lumea rusă” (Russki mir) urmărește să constrângă la o simbioză politică aceste popoare care au o cultură sau o istorie comună, uneori prin anexarea lor. Pentru președintele rus, popoarele vecine și teritoriile lor, cele care au aparținut Uniunii Sovietice, nu există ca entități distincte. Rusia și Ucraina nu formează decât „un singur popor”.
Versiunea modernă a doctrinei Brejnev urmărește să apere imperiul, dar și să se opună democrației, un model considerat de stăpânul Kremlinului deopotrivă ineficient, depravat și periculos pentru politica de putere. Războiul vizează, de asemenea, într-o manieră hibridă, țările europene. Scopul său este impunerea unui model alternativ celui occidental, mult timp dominat de Statele Unite. „Rusia își justifică comportamentul afirmând că este un răspuns la «avansarea» NATO. Dar există o nostalgie a statutului de mare putere”, explică specialista Ifri, Tatiana Kastoueva Jean. Ca și odinioară, Rusia acceptă să discute doar cu Statele Unite, singurul rival care contează. Iar în timpul negocierilor, acționează ca și cum ucrainenii nu ar avea niciun cuvânt de spus.
În paralel, doctrina Monroe a fost și ea reinterpretată de Donald Trump. În 1823, celebra declarație a celui de-al cincilea președinte al Statelor Unite, „America americanilor!”, urmărea să stabilească o limită în fața imperialismului european, în special francez și britanic, și să se opună oricărei noi ingerințe în țările continentului american recent devenite independente. În schimbul angajamentului de a nu interveni în afacerile europene, Statele Unite se afirmau ca o putere centrală la scara continentului lor.
Mai târziu, doctrina Monroe a servit la justificarea elanurilor expansioniste ale Statelor Unite, a cuceririlor lor teritoriale și a operațiunilor militare. Reinterpretată într-un sens ofensiv, ea le-a permis să controleze Alaska, Cuba, Haiti, Puerto Rico și Panama. Asociată cu doctrina puterii lui Theodore Roosevelt, erou al imperialismului american, doctrina Monroe a ajutat Statele Unite să devină „jandarmii” continentului american în secolul al XX-lea. În timpul Războiului Rece, ea a justificat intervențiile în America Latină ca o luptă menită să împiedice răspândirea ideologiei comuniste.
Donald Trump promisese să pună capăt intervențiilor militare ale Statelor Unite care, din Afganistan până în Irak, s-au soldat cu eșecuri. Însă, de la revenirea sa la Casa Albă, el a reluat vechea tradiție a imperialismului american, manifestând chiar un apetit nou pentru forța militară. El vrea să își însușească bogățiile miniere și poziția strategică a Groenlandei, să restabilească controlul american asupra Canalului Panama prin îndepărtarea chinezilor, să integreze Canada în Statele Unite, să renumească Golful Mexic drept „Golful Americii”, să îl alunge pe Nicolás Maduro din Venezuela (ceea ce a și reușit) și să refacă din America Latină o anexă politică a Statelor Unite. Informațiile care se scurg din lucrările „strategiei de apărare națională” au ridicat „emisfera occidentală”, adică cele două Americi, la rang de prioritate, la același nivel cu securitatea internă.
Forța nu mai este exclusă. Însă ea nu mai este aplicată ca în Irak sau Afganistan. „În Iran, Trump a lăsat Israelul să lovească singur instalațiile nucleare. Când a văzut că operațiunea a fost un succes, a participat și el cu lovituri aeriene. Apoi s-a retras. Acesta este, fără îndoială, noul model, noua doctrină Trump”, analizează o specialistă americană apropiată de cercurile puterii. Ea se așteptase ca președintele american să repete experiența în Venezuela, unde a concentrat o parte din flota sa de război și a trimis cel mai mare portavion al său, Gerald Ford: să lovească și apoi să se retragă imediat. Însă ea se îndoiește de eficiența strategiei „păcii prin forță”. „Politica schimbării de regim nu a funcționat niciodată. Donald Trump supraestimează puterea Statelor Unite, atât pe plan comercial, cât și pe plan militar.” Președintele american încearcă, de asemenea, să recâștige controlul asupra „zonei sale de influență” prin strângerea legăturilor cu regimurile conservatoare sau iliberale din regiune, precum cel al președintelui argentinian libertarian Javier Milei sau cel al populistului Nayib Bukele din El Salvador, care primește în închisorile sale migranți expulzați din Statele Unite.
Revenirea zonelor de influență ca politica Rusia și SUA are și un corespondent asiatic. Dacă Casa Albă reinvestește în America Latină, iar Kremlinul își extinde și își înăsprește războaiele pe teritoriile fostei lumi sovietice, Beijingul își lărgește influența în Marea Chinei. Puterea comunistă a jurat să preia controlul asupra Taiwanului, prin forță dacă va fi nevoie. În mijlocul acestor prădători, Europa luptă să-și păstreze influența internațională și să nu lase forțele centrifuge să dărâme zidurile uniunii sale. »
Sursa: Isabelle Lasserre, Le Figaro
