Mereu ajungem să optăm, în politica românească, între două lucruri proaste. Partidele actuale (variate) și liderii lor sunt fie opțiuni execrabile, fie opțiuni dezagreabile și decepționante. Mereu ne drămuim conștiința de votanți, ezitând, negociind care ar putea fi soluția de compromis mai puțin amară ori acră. Rar au existat, în post‑comunismul românesc, lideri integri: Corneliu Coposu a fost unul dintre aceștia (acum 25 de ani), nu știu să fi fost altul (în afara lui). În mod statornic ajungem să căutăm scări de incendiu, portițe de ieșire. Mereu ne găsim între bolgii politice. Și, lucrul cel mai riscant, uneori soluția dezagreabilă se dovedește a fi, în cele din urmă, oricum execrabilă. Tocmai de aceea, Corneliu Coposu poate fi privit astăzi ca singura utopie politică românească din postcomunism.
Nu l-am văzut niciodată pe domnul Coposu în carne și oase, întrucât în primii ani ai postcomunismului românesc am fost captivă în cotidianul imediat, în încâlcelile și rătăcirile acestuia. Dar am regretat statornic și amarnic, mai ales după pieirea sa, că nu l-am zărit niciodată pe înaltul domn demn, rasat și senin (întotdeauna concentrat pe țara sa) care făcuse ani grei de detenție în perioada comunistă. După ce a pierit, i-am citit interviurile din cele două cărți apărute în 1996, unde catalizatorii săi sunt Doina Alexandru și Vartan Arachelian, plonjând astfel în viața sa de dinainte de închisoare, din detenție (17 ani duri) și de post-ocnă.
Seninătatea și înțelepciunea sa proverbială de după detenție au fost niște chestiuni muncite de Corneliu Coposu. Hărțuit în fel și chip, în detenție, el atestă în majoritatea gardienilor din închisorile comuniste nişte „troglodiţi asiatici“ și lombrozieni. Deținutul este la fel de alergic la limbajul trivial al torţionarilor („năstruşnice injurii şi sudălmi“), a căror competenţă bestială se verifica inclusiv prin limbaj. Întrebat despre sancționarea penală a opresorilor (de varii tipuri) care au fost actanți în perioada comunistă, Corneliu Coposu era mai interesat de problema de facto a sistemului totalitar care se cuvenea penalizat drastic decât de pedepsirea concretă a unor oameni: „nu condamnarea unor oameni este importantă, ci condamnarea unor idei“, afirma el într-un mod justițiar-moral, Corneliu Coposu considerându-i pe majoritatea torţionarilor nişte iresponsabili patologici care ar trebui internaţi în ospicii (datorită infracționalității lor recurente) şi trataţi psihic, iar nu încarceraţi penitenciar.
Când se referă la victime și la supliciul lor, Corneliu Coposu mărturiseşte despre bolgia foamei, dar nu pentru sine, ci pentru cunoscuţii săi. În ceea ce îl privește, adevăratul pol al tenebrelor este singurătatea: izolat opt ani de zile în închisoarea de la Râmnicu Sărat (care, în opinia sa, este mai dură decât închisorile Sighet sau Aiud), la încheierea detenției trebuie să reînveţe să vorbească. Iar înainte de eliberare, deținutul Coposu este chiar zidit în celulă (pentru oarecare timp), dar asemenea unui Monte Cristo (comparaţia îi aparţine) reuşeşte să intre în legătură cu vecinul său, printr-un microtunel.
Deși a trecut prin toate aceste încercări inumane (sau tocmai de aceea), domnul Coposu vorbeşte despre o anume hieratizare a deţinutului politic; mărturisitorul exemplifică prin sine însuşi, căci pierzând mai mult de jumătate din greutate (şi supus la tot soiul de maltratări, printre care electrocutarea), el are realmente senzaţia de zbor: o dată îndepărtat balastul trupului, deţinutul simte o predispoziţie intensă spre spiritualizare şi chiar o euforie de purificare. Întrebat despre soluțiile de a nu accepta lobotomia în detenție sau rătăcirea morală, Corneliu Coposu precizează două nuclee de rezistenţă psihică și afectivă în Gulag: credinţa tradiţională (nu neapărat revelată) şi poezia ca exerciţiu mental, ca antrenament (nu neapărat ca soluţie estetică). Acestora le adaugă un fel de optimism bine temperat, respectiv vizionarismul său constant (de deținut politic) în privinţa prăbuşirii comunismului.
*
Fundația „Corneliu Coposu” a publicat pe site‑ul ei, la 104 ani de la nașterea și la 23 de ani de la moartea omului politic, „Testamentul Seniorului”. Acest document a fost prezentat public la Teatrul Național din București de Ion‑Andrei Gherasim, președintele executiv al Fundației. Documentul conține o autobiografie comentată etic, dar și chestiuni care concentrează gândirea politică a lui Corneliu Coposu. Redau aici cateva fragmente esențiale din acest testament:
Cred că mi‑am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să‑mi reproșez vinovății majore. Am căutat să‑mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul romanesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. […]
Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că nu mi‑am etalat, dintr‑o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism.
[…]
Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post‑revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti‑morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei‑credințe, a corupției și a politicianismului asiatico‑oriental. […] Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, intreprinsă pe toate planurile impotriva mea, a dat sau va da rezultate […]. Din partea‑mi, i‑am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m‑au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le‑au făcut. I‑am iertat și pe cei care s‑au întrecut într‑o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. […]
Mă repet, dar cu miză și sens, cred: Corneliu Coposu a fost singura utopie politică din postcomunismul românesc.
(Articol apărut cu titlul “Cavalerul de onoare al României” în cartea 25 de ani fără Senior, Editura Vremea, București, 2020, p. 98-101)