« În Memoriile sale, Juan Carlos I mărturisește modul în care restaurarea monarhiei a permis Spaniei să iasă din dictatură.
Există paradoxuri care sfidează logica regimurilor. Cum a putut un dictator precum Franco să restaureze o monarhie care, la rândul ei, avea să distrugă edificiul autoritar al propriului său mentor? Această răsturnare prodigioasă — unică în Europa secolului XX — se află în centrul volumului Reconciliere, Memoriile lui Juan Carlos I, scrise împreună cu Laurence Debray.
Nu este obișnuit ca un suveran aflat în exil să se confeseze. Lucrarea are anumite fisuri. Odinioară, emigranții casei de Bourbon își redactau Memoriile de la Coblence, Londra sau dintr-un castel din Mitau, în îndepărtata și friguroasa Curlandă. Astăzi, Juan Carlos, care a abdicat în 2014, a fugit în 2020 sub soarele din Abu Dhabi. Alte vremuri, alte moravuri. Regele este implicat în diverse scandaluri financiare și personale. Fostul suveran nu insistă, e puțin spus, asupra acestor „slăbiciuni”. Acest descendent al lui Ludovic al XIV-lea se limitează să ne mărturisească în treacăt „că nu este un sfânt”(sic). Unii s-au enervat: nu ar trebui oare să își impună o cură de tăcere? Însă, parafrazându-l pe Gide, istoria, ca și literatura, nu are nimic de-a face cu bunele sentimente. Este important să avem impresiile principalului actor și martor al celei mai spectaculoase restaurații a monarhiei și democrației din Europa. Cu o anumită melancolie, Juan Carlos meditează la propria legendă. El știe că, în Spania de astăzi, generațiile tinere au uitat prețul libertății recâștigate.
Cartea, care trebuie luată ca ceea ce este — un plaidoyer pro domo, însă sobru, uneori stângaci, dar niciodată cinic — relatează mai întâi geneza „miracolului spaniol”: reintroducerea monarhiei într-un sistem care era, prin toate structurile sale, opus tradiției dinastice. Franco proclamă, în 1947, o „monarhie fără rege” și își asumă el însuși rolul de regent. Tânărul Juan Carlos, smuls tatălui său aflat în exil la Estoril, este format la școala Caudillo-ului. Franco îl înconjoară de militari, episcopi și tehnocrați; vrea să-l transforme în succesorul său, dar îl protejează de colaborare prea pronunțată.
Unul dintre meritele acestor Memorii este acela de a reda această tensiune intimă între filiație și ruptură. Juan Carlos își amintește de don Juan, tatăl său, simbol al legitimității încălcate, și de patria-mamă încorsetată de franchism. La 20 de ani, înțelege că destinul lui nu poate coincide nici cu exilul, nici cu dictatura. „Nu puteam fi regele unui mare lagăr”, scrie el. Această frază rezumă întreaga strategie a tranziției.
Înțelepciunea unei națiuni
Când depune jurământul în fața Cortes-urilor franchiste în noiembrie 1975, el jură fidelitate principiilor Mișcării Naționale. Mulți îl cred prizonierul legalității Caudillo-ului; el știe însă că trebuie să o întoarcă împotriva ei înseși. Un mare profesor de drept, care îi va deveni consilier și va juca, potrivit lui Juan Carlos, un „rol fundamental în tranziția democratică”, Torcuato Fernández-Miranda, va teoretiza demersul: „a merge de la lege la lege trecând prin lege”: transformarea cadrului franchist într-un instrument al schimbării, fără a rupe continuitatea juridică… Spiritul însuși al conservatorismului pus în slujba democrației.
Poporul spaniol era, trebuie spus, pregătit să accepte restaurarea unei monarhii care avea să-l salveze de dictatură. Aici se observă înțelepciunea unei națiuni care nu confundă republica cu democrația, nici monarhia cu dictatura. Paginile despre numirea lui Adolfo Suárez, tânăr aparatcik al Falangei devenit arhitect al democrației, se numără printre cele mai puternice. Juan Carlos arată ce înseamnă autoritatea monarhică: nu puterea absolută, ci arta de a alege bine. Apoi urmează legalizarea Partidului Comunist, reforma electorală, Constituția din 1978. La fiecare etapă, monarhia se afirmă ca o cheie de boltă a unei tranziții pașnice. Episodul din 23 februarie 1981 — lovitura de stat a colonelului Tejero, dejucată de rege îmbrăcat în uniformă — desăvârșește relatarea: imaginea unui suveran, singur în noapte, salvând democrația pe care el însuși a născut-o.
Dar Reconciliere nu este doar un manual politic. Este și testamentul unui om al Vechiului Regim proiectat în lumea modernă. Juan Carlos se descrie fără fard: om al instinctului mai degrabă decât al doctrinei, seducător, nerăbdător, uneori ușuratic. Este un Bourbon, cu tot ce implică asta: panache și umbră. Exilul său la Abu Dhabi nu șterge măreția operei împlinite, dar o întunecă. Regele anilor eroici s-a pierdut în societatea spectacolului și a afacerilor. Cei care iubesc mondenitățile își vor găsi aici interesul: îi întâlnim în pagini pe Lady Diana, regina Elisabeta, președintele Giscard, Bush și o întreagă cohortă de capete încoronate; Juan Carlos visa chiar să creeze un „club al regilor” (care nu a văzut niciodată lumina zilei). Zonele de umbră abundă: relația cu fiul său, Felipe al VI-lea, semi-tăcerile privind scandalurile, o apărare stângace a călătoriei sale în Botswana din 2012, amărăciunea abdicării sau imaginea stânjenitoare a unui suveran „emerit” (cum îl numește presa spaniolă) vorbindu-ne despre antrenamentele sale din Abu Dhabi pentru a participa la Mondialul de yachting.
Dar esențialul se află în altă parte: în această lecție istorică. Monarhia, în Spania, nu a fost supraviețuirea trecutului, ci condiția viitorului, un instrument de eliberare și nu de dominație. Asta reamintește Juan Carlos cu o franchețe uimitoare pe acest subiect.
Vom citi, așadar, această carte nu ca pe o apărare personală — din acest punct de vedere are puțin interes —, ci ca pe o meditație asupra funcției monarhice în secolul XX. Acolo unde republicile se epuizează în diviziunile memoriei, legitimitatea monarhică, ancorată în istorie, poate impune reconcilierea — cuvânt-cheie al acestei traiectorii. La Juan Carlos există o versiune latină a regelui constituțional în stil englez, temperat de tragedia spaniolă: a uni fără a umili, a pacifica fără a uita. Pe scurt, regele se dovedește a fi singurul capabil să joace acel veritabil rol de „arbitru” pe care generalul de Gaulle credea că îl poate oferi francezilor prin reforma sa din 1962, ale cărei eșecuri le putem constata, din păcate, astăzi. În schimb, în Spania, monarhia în stilul Juan Carlos s-a dovedit arma cea mai eficace pentru a reconcilia un popor dezbinat. »
Sursa: Le Figaro
