Primirea în mai a lui Xi Jinping, noul Mare Timonier chinez, la Paris, a marcat continuarea drumului său către Serbia și Ungaria, două țări ai căror lideri sunt adepți ai teoriei unei mari orientări către Asia. Mai târziu în cursul lunii l-a primit pe Vladimir Putin. În Europa, se acceptă în sfârșit realitatea și profunzimea axei strategice Beijing-Moscova, motorul dinamicilor anti-occidentale și al resentimentului imperialist. Fără sprijinul multiform al Beijingului, Rusia-Eurasia a lui Vladimir Putin ar fi într-o poziție proastă pe frontul ucrainean.
În loc să-și cultive diferențele diplomatice în privința Chinei, este esențial ca Parisul și Berlinul să tragă concluziile din faptele observabile: China populară este o putere ostilă care aprovizionează și finanțează războiul rusesc în Ucraina, dublat de un război indirect împotriva statelor membre NATO și UE. Simultan, Beijingul caută să instrumentalizeze Europa împotriva Statelor Unite. În contrast, unitatea occidentală și vitalitatea solidarităților transatlantice cer formarea unui front diplomatic comun împotriva Chinei comuniste. Aceasta începe cu ordinea reprezentărilor, discursul geopolitic și argumentele istorice ale Beijingului care trebuie trecute printr-un filtru critic. De fapt, un număr de rectificări sunt necesare.
Fascinația Europei clasice, apoi a unor filosofi ai Iluminismului pentru China, difuzarea ulterioară a scrierilor lui Sun Tzu („a învinge fără a lupta”) și ideologia victimizatoare a naționalismului chinez modern au vehiculat în mare măsură ideea unei Chine fundamental pacifiste. Cel mult, ar fi fost obligată să se apere prin arme. În același registru, până de curând, unii explicau că, deoarece China nu este universalistă, nu ar trebui să ne temem de ascensiunea sa. În opoziție cu această teză a unei Chine echilibrate și de mult timp pacifiste, lucrările arheologice au relevat caracterul sângeros al războaielor purtate sub dinastia Zhou (1121-256 î.Hr.). Ulterior, perioadele „Primăverii și Toamnei” (722-481 î.Hr.) și cea a „Regatelor Combatante” au fost marcate de conflicte hiperbolice între principate rivale, regi și prinți care militarizau societatea. Sub acest aspect, teoriile strategice ale lui Sun Tzu nu reflectă realitatea istorică: jocurile diplomatice, spionajul și subversiunea intra-culturală, înșelăciunile și stratagemele nu excludeau recurgerea la forța armată.
Regele Zheng a unificat spațiul chinez prin război (221 î.Hr.). De atunci, a purtat titlul de „Qin Shi Huang” (Primul Împărat). Descoperit la Xian în 1974, mormântul lui Qin Shi Huang, cu cei 7.000 de cavaleri și soldați din teracotă pe care îi conține, dă o idee despre puterea sa. Din bazinul râului Galben, nucleul geoistoric al Han-ului, cuceririle teritoriale s-au făcut în aval și în câmpiile nordice. Apoi s-au îndreptat spre sud, în Asia Musonică. Paralele, cuceririle s-au extins spre Asia Înaltă și Turkestan, spații de confruntare cu popoarele tibeto-birmane și turcice; a fost nevoie să așteptăm dinastia Qing (1644-1912) pentru ca imperiul de mijloc să cucerească efectiv aceste spații. Popoarele periferice erau considerate barbare (yi) și reduse la starea de tributari (tradiția chineză distinge între „Barbarii fierți” și cei „cruzi”, aceștia din urmă fiind considerați inasimilabili). De la origini, istoria statului-civilizație chinez se înscrie într-un cadru de frontiere mobile și cuceritoare. Să notăm că suveranii etniei Han au fost în mod regulat învinși de dușmani inferiori numeric. Cei care i-au învins, în special dinastia manciuriană Qing, au extins granițele imperiului pe care l-au cucerit.
În perioadele sale unitare, imperiul de mijloc a impus efectiv primatul său în Asia de Est, pe contururile sale și în adâncurile continentului. Pornind de la acest fapt incontestabil, unii explică că accesul ipotetic al Chinei contemporane la primul rang mondial, sau chiar transformarea sa într-o „superputere”, nu ar fi decât o revenire la normal. Studiile statistice istorice pe termen lung inițiate de Angus Maddison arată că, în 1700, China reprezenta 23% din populația umană și 22% din producția mondială. Dacă extrapolăm din datele macroeconomice, Republica Populară Chineză nu ar face decât să-și recâștige locul de primă putere mondială. Cu toate acestea, se confundă aici efectul de mărime cu puterea, definită ca o capacitate de a-ți impune voința altor actori internaționali. Populația chineză de atunci era formată în mare parte din țărani reduși la autoconsum. Surplusul generat nu era suficient pentru a finanța o politică de mare putere. Deja superioară celei din China în nord-vestul european în jurul anului 1500, bogăția pe cap de locuitor era cu jumătate mai mare un secol mai târziu. Și dacă Anglia de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în momentul în care regele George III trimite ambasadorul Lord Macartney, avea o pondere mai mică decât imperiul de mijloc, inovația și dinamismul erau de partea sa: era destinată să câștige.
Cu alte cuvinte, ponderea globală a unui ansamblu uman nu este putere, iar primatul istoric al Chinei se exercita doar pe scena asiatică (o „superputere” regională). În ceea ce privește teza conform căreia imperiul de mijloc era motorul globalizării, aceasta nu are prea mult sens. Dacă ne este permis să speculăm asupra a ceea ce ar fi putut produce finalizarea expedițiilor lui Zheng He (șapte expediții între 1405 și 1433), este vorba de un exercițiu de ucronie. Marile Descoperiri, prima circumnavigație și traversarea în toate sensurile ale oceanului Pacific sunt realizările națiunilor occidentale. Desigur, descoperirea civilizației chineze și atracția produselor sale erau motive puternice. Cu toate acestea, comerțul cu China reprezenta doar o fracțiune redusă din cel realizat în oceanul Atlantic, acest ax geopolitic al Occidentului modern. Dacă luăm exemplul Statelor Unite la mijlocul secolului al XIX-lea, China reprezenta trei sferturi din comerțul realizat în Pacific, dar mai puțin de o zecime din totalul schimburilor comerciale americane. În contradicție cu teza dezvoltată de unii istorici chinezi, reluată de susținătorii unei „istorii interconectate” care neagă rolul istoric al Occidentului, este fals să afirmăm că bogăția comercianților din Co-hong finanța dezvoltarea economică a Statelor Unite. Este important să subliniem aici postulatul arbitrar anti-occidental al așa-numitei istorii „globale” sau „interconectate”.
Despre sindromul auto-victimizării Chinei
Războaiele Opiului, se explică, au ruinat China și au discreditat moral Occidentul. De la început, este important să reamintim contextul istoric. Când au avut loc cele două războaie ale Opiului (1839-1842; 1856-1860), Imperiul chinez era deja angajat într-o spirală depresivă și, mai larg, într-un declin cu multiple dimensiuni. Dinastia Qing, de etnie manciuriană, a atins apogeul în secolul al XVIII-lea. Deși China era depășită de „revoluția științifică” din secolul al XVII-lea, ea a atins atunci cea mai mare extindere teritorială, nu prin subjugare culturală, ci prin foc și spadă. După o epocă de aur (o „Pax Mandchourica”), moartea Împăratului Qianlong, în 1795, constituie un reper convenabil. Creșterea demografică depășea atunci potențialul economic al țării, precum și capacitatea de administrare a aparatului de stat. În marea depresie care a lovit China în prima jumătate a secolului al XIX-lea, factorii endogeni erau cei mai importanți: foamete și defrișare, întreținerea insuficientă a amenajărilor hidraulice, creșterea populației nomade, criza bimetalismului argint/cupru, precum și revoltele provocate de secta Lotusului Alb, care au golit tezaurul imperial (1796-1804). În ceea ce privește opiul, acesta era consumat și importat înainte ca negustorii-contrabandiști, britanici, dar nu exclusiv, să vadă în el produsul care ar echilibra schimburile cu China (importurile de ceai, mătase și porțelanuri erau plătite în argint). Odată ce marfa ajungea pe litoral, contrabandiștii chinezi, cu protecția mandarinilor corupți, controlau acest comerț.
Interdicția imperială a acestor importuri nu viza să stopeze un flagel sanitar, ci să împiedice ieșirile de argint. Dacă afacerea a dus la un război cu Anglia, mizele erau mai mari decât opiul: libertatea comerțului, stabilirea de relații diplomatice, libertatea religioasă. În mod semnificativ, sursele oficiale chineze vorbesc doar de „tulburările opiului”. Mult mai mortale și costisitoare au fost războaiele și insurgențele interne: revolta Taiping în valea inferioară a fluviului Albastru (1850-1864), a Nian în Nord (1853-1868), a Turbanelor Roșii în regiunea Canton (1854). S-au adăugat revoltele Hui în Yunnan (1855), apoi în Nord-Vest (1862-1863 și 1876), episoade de război între Hakka (Han din Nord care au migrat în China de Sud) și populațiile locale. Aceste conflicte și reprimarea lor au făcut zeci de milioane de morți. A fost nevoie de sprijinul puterilor occidentale și de afirmarea unei elite politice și militare provinciale pentru ca dinastia Qing să depășească încercarea. Demografia chineză a suferit consecințele acestor pierderi și golurile au fost completate doar treptat. Zona centrală a imperiului, cea mai populată și cea mai bogată, era devastată. Necesitatea de a restaura economia rurală a avut ca efect agravarea taxelor pe comerț și meșteșuguri: taxe grele asupra circulației compartimentau spațiul, ceea ce afecta eforturile de modernizare. China a devenit atunci un stat centrat pe agricultură.
În acest context, Chinei i s-au impus „tratamente inechitabile”. La măsura istoriei universale, nimic nou: cel mai puternic își impune legea asupra celui mai slab. De-a lungul secolelor, „tratamente inechitabile” au fost regula între imperiul de mijloc și periferia sa tributară, fără a reveni asupra cuceririlor și daunelor pe care acestea le-au cauzat. Cine se indignează astăzi la Beijing? Cu războaiele Opiului, cursul evenimentelor s-a schimbat: asta nu e decât banalitatea istoriei. Analiza trebuie totuși să meargă mai departe decât simpla religie a faptului împlinit. Este important să înțelegem că cosmologia imperială punea în scenă actori cu statut ontologic diferit. În centrul unei constelații de regate și principate tributare, imperiul de mijloc ocupa o poziție eminentă și pretindea o formă de monarhie universală (cf. conceptul de Tianxa: „totul sub cer”). În schimb, Anglia și puterile occidentale doreau să trateze cu China pe picior de egalitate, pe modelul sistemului westphalian. Reprezentanții diplomatici pe care aceste națiuni îi trimiteau în China refuzau să se închine în fața Împăratului (kowtow) și doreau să poată deschide ambasade permanente la Beijing.
Dacă tratatul de la Nankin (1842) ține cont efectiv de raportul de forțe rezultat din primul război al Opiului, este mai ales datorită principiului egalității părților semnatare, ceea ce a traumatizat conștiința imperială chineză. În perioada care a urmat, autoritățile chineze s-au bazat totuși pe clauzele acestui tratat pentru a împiedica presiunea engleză. Conform strategiei antice de a „folosi barbarii împotriva barbarilor”, au propus de bună voie americanilor și altor națiuni occidentale să se bucure de aceleași avantaje. După Mișcarea din 4 mai 1919, naționaliștii și comuniștii chinezi au reinterpretat această perioadă: astfel s-a impus tema anacronică a „tratelor inegale”. Este adevărat însă că statutul de extraterritorialitate al subiecților occidentali introducea relații fără echivalent în sistemul westphalian. Este bine de știut că extraterritorialitatea era obișnuită în China: dreptul chinez fiind sacru, nu putea fi aplicat „barbarilor”. Occidentalii au știut să manevreze pentru a exploata exclusivismul tradițional al chinezilor, instituționalizarea extraterritorialității fiind completată de un sistem de teritorii închiriate (metoda a fost reprodusă de Qing în Coreea, de mult timp satelizată). Spre deosebire de Rusia și Japonia, puterile occidentale nu au conceput însă vaste programe de cuceriri teritoriale și nu au intenționat să-și însușească cosmologia imperială chineză (Japonia din era Meiji se vedea în noul imperiu de mijloc).
Sursa: Jean-Sylvestre Mongrenier, Desk-Russie.eu
