« Dezbinarea cetăților e începutul sfârșitului. Când o națiune se află în război, ea contează pe forțele sale armate, pe nivelul lor de pregătire și arsenalul disponibil, pe o rețea externă de aliați gata să ajute, pe lideri hotărâți, dar – mai presus de toate – pe capacitatea ei de a se apăra omogen, umăr la umăr, lăsând deoparte facțiunile și diferențele de opinie (perfect normale în timpuri pașnice).
Marea Britanie condusă de premierul Winston Churchill a fost un excelent exemplu de mare națiune care știe să strângă rândurile, să suporte stoic bombardamentele, să contraatace inventiv (vezi genialul centru de criptanaliză de la Bletchley Park) și să creadă în victorie până la capăt.
Evident, fără asistența americană și ulterior implicarea SUA în conflagrația mondială, Marea Britanie – rămasă unica insulă de libertate democratică în Europa cotropită de Wehrmacht-ul hitlerist – ar fi fost poate înfrântă militar, dar e sigur că nu s-ar fi supus invadatorului, continuând să-și apere țara prin obstinate lupte de gherilă, chiar dacă pe scena ei politică se formase, în anii ’30, și un partid filofascist, gata să-l asiste pe Hitler în „noua ordine” mondială vizată de cel de Al Treilea Reich.
Și Franța s-a apărat, organizând în maquis mișcarea de rezistență antinazistă, la care luau parte atât republicani de dreapta liberală, cât și brigăzi apropiate de comuniști. Numai că a făcut-o după ce țara s-a predat, acceptând regimul de ocupație străină, divizarea teritorială și lașitatea unui guvern colaboraționist, condus, ironic, de mareșalul care făcuse gloria militară a Franței din Primul Război Mondial.
În ansamblu, britanicii au fost mai uniți și rezilienți decât verișorii lor „normanzi” de peste Canalul Mânecii, pe care izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial i-a surprins în plină discordie politică partizană.
Până acum, ucrainenii au fost exemplari în unitatea psihosocială contra invadatorilor ruși. Agresiunea decisă de Putin le-a întărit sentimentul că o națiune ucraineană distinctă și suverană nu poate pierde acest război, așa că – deși au existat dezertări și defecțiuni punctuale și cu toate că statul postsovietic era penetrat de agenți ruși incluși în cercuri de mare corupție – ei au reușit să reziste atacurilor, să organizeze contraofensive, să câștige aliați occidentali puternici și să proiecteze o imagine internațională pozitivă, obținând în toată lumea liberă simpatia tuturor celor care posedă o busolă morală.
Acest mare stat european (ca întindere teritorială și populație) nu figura pe harta emoțională a opiniei publice mondiale. Grație echipei lui Volodimir Zelenski și eroismului vădit de militarii desfășurați pe linia îngrozitor de lungă a frontului, el a suscitat valuri de solidaritate activă nu doar în guvernele europene, care înțelegeau că Putin a declarat război întregului Occident, ci și la nivelul societăților civile din UE și NATO. Paradoxal, tocmai în această perioadă tragică, imaginea externă a Ucrainei s-a ameliorat exponențial, făcând din ucraineni singurii slavi răsăriteni compatibili cu ceea ce înțelegem prin civilizație euroatlantică.
Putin, dictatorul care și-a sugrumat societatea civilă și și-a trimis supușii pe front, socotind că Ucraina e o parte a Federației Ruse, fără drept de autodeterminare, a pus denigrarea lui Volodimir Zelenski în centrul mașinăriei sale de propagandă internă și internațională.
Autocratul kaghebist de la Kremlin, autoales pe viață, afirma aberant că regimul de la Kiev e „nazist” și că președintele ucrainean nu e legitim, pentru că și-a prelungit mandatul sub pretextul stării de urgență. Contrastul dintre aceste ficțiuni calomnioase și realitatea supraviețuirii demne a poporului agresat sărea în ochii fiecărui observator onest. Din păcate, Donald Trump a preluat – la începutul celui de-al doilea mandat la Casa Albă – o parte din narativul rusesc.
După trist-memorabila busculadă din Biroul Oval, Zelenski a crescut însă în toate sondajele interne, întrucât concetățenii săi erau mai convinși ca oricând că el simbolizează cel mai bine direcția victoriei (sau măcar limitarea maximă a unui posibil colaps național).
Iată însă că, recent, după ce a subordonat procurorului general „DNA”-ul ucrainean, Zelenski e contestat în stradă de către generația civică a Maidanului, așa cum este, în premieră, criticat de Comisia Europeană, care cere explicații pentru aparenta lui încercare de a-și subordona politic brațul penal al sistemului de justiție.
Evident că această evoluție neașteptată a slăbit poziția ucraineană la recentele negocieri cu rușii, reluate la Ankara și încheiate scurt, fără rezultate majore. Preconizata întâlnire Zelenski-Putin-Trump-Erdogan, progamată la finalul lunii august 2025, va fi sabotată de Putin tocmai pentru că unitatea ucrainenilor în jurul lui Zelenski a început să se fisureze.
Președintele ucrainean are la dispoziție doar câteva săptămâni pentru a-și convinge compatrioții că lasă justiția liberă și a recâștiga încrederea aliaților din UE, care leagă firesc funcționarea statului de drept de viitoarea integrare a Ucrainei în blocul comunitar.
Ceea ce poate părea un simplu accident de parcurs este, de fapt, momentul de cumpănă care ar putea modifica dramatic dinamica războiului de la granița României, așa că ne punem toate speranțele în abilitatea președintelui ucrainean de a gestiona o situație dificilă, creată în premieră de propriile sale decizii. »
Sursa: libertatea.ro
