« Rezervele de aur ale Italiei și Franței au crescut fiecare în valoare cu aproximativ 85 de miliarde de dolari (65 de miliarde de lire sterline) în ultimii doi ani. Ce norocoși sunt.
Italienii nu au acceptat niciodată ideologia „sfârșitului istoriei”, conceptul seducător de la sfârșitul Războiului Rece că nu mai există inamici serioși și că aurul a devenit superfluu, o relicvă barbară într-o epocă globalizat și sofisticată financiar.
Acest realism este înrădăcinat în experiențe dure. Italia a intrat în cel de-al Doilea Război Mondial cu rezerve de aur epuizate și a regretat rapid acest lucru. Aurul postbelic al țării a fost folosit drept colateral pentru un împrumut de urgență de la Bundesbank în anii ’70 și a fost mai târziu folosit pentru a integra lira italiană, slabă, într-o uniune cu marca germană, puternică.
Banca Franței a vândut 589 de tone în perioada de calm iluzoriu de la începutul anilor 2000, la un preț derizoriu, dar a păstrat destul.
Dacă Marea Britanie și-ar fi gestionat politica de rezerve externe cu mai multă pricepere, ar fi putut avea acum un câștig brusc de câteva ori mai mare decât deficitul de 22 de miliarde de lire despre care se vorbește.
Acest aur ar fi putut stabiliza piața titlurilor de stat sau ar fi putut fi folosit (indirect) pentru a repara o parte din infrastructura noastră deteriorată și pentru a reforma sistemul de sănătate– fără a recurge la piețele de obligațiuni.
Gordon Brown este un om de stat subapreciat, cu multe calități, dar instinctul său pentru tranzacții nu este unul dintre ele. Păcatul său a fost să ordone Băncii Angliei să vândă mai mult de jumătate din rezervele sale de aur chiar când acesta era cel mai ieftin– o zecime din valoarea actuală – pentru a cumpăra euro în formă de hârtie fiduciara.
Marea Britanie a intrat în criza Lehman aproape fără rezerve. Și încă are un tampon de siguranță foarte subțire, flirtând cu riscul într-o lume nouă, distopică.
Piața aurului de astăzi este ea însăși un semnal al acestei dezordini amenințătoare. Corelațiile din ultima jumătate de secol au fost complet date peste cap. Aurul crește în tandem cu arhi-dușmanul său – dolarul american – atingând la un maxim istoric de 2.790 de dolari săptămâna trecută. Refuză să scadă chiar și când randamentele obligațiunilor cresc.
„Există ceva foarte misterios în legătură cu această mișcare de pe piață”, a spus Ross Norman, un veteran al pieței aurului și fondatorul Metals Daily. „Aurul crește neîntrerupt, aproape fără pauză. Speculatorii ar lua în mod normal profit pe parcurs.”
El a adăugat: „Dacă ai întreba o obligațiune americană pe 10 ani care ar trebui să fie prețul aurului, ți-ar spune că aproximativ jumătate din prețul actual. Acțiunea de cumpărare a aurului ignoră factorii tradiționali, are o convingere masivă și este în mare parte opacă.”
Experții pot explica doar jumătate din cele 2845 de tone vândute provenite din mine și reciclare de când a început raliul aurului acum șapte luni. Băncile centrale au triplat achizițiile în 2022 și 2023, dar de atunci au făcut un pas înapoi, raportând doar 136 de tone de achiziții nete din martie. Ele cumpără într-un mod ordonat și nu urmăresc prețul. Banca centrală a Chinei nu a cumpărat aur de cinci luni (oficial).
India a importat 420 de tone, în mare parte pentru bijuterii. Cererea internă din China a absorbit 730 de tone. Există mici aporturi de la fondurile ETF și libertarienii germani, precum și „speculatori long” pe Chicago Mercantile. Calculele nu se potrivesc.
„Este foarte greu să cumperi cantități semnificative de aur fără a lăsa urme, așa că acest raliu derutează pe toată lumea,” a spus el.
Cine cumpără? Raliul aurului poartă amprenta geopoliticii și a dezgustului fiscal. Decizia G7 de a îngheța 300 de miliarde de dolari din rezervele Rusiei în 2022 a șocat Sudul Global. La fel și excluderea Rusiei din sistemul de plăți Swift, însoțită de amenințarea cu sancțiuni secundare împotriva oricărei bănci sau companii, oriunde în lume.
A fost un mesaj clar pentru orice autoritate din lume că ar trebui să-și diversifice activele în afara titlurilor de stat americane, britanice și a altor obligațiuni, și să investească în aur fizic, păstrat în seifuri dincolo de brațul lung al Occidentului.
Oricum, niciunei țări nu îi place să depindă de ciclul financiar al Statelor Unite. „În fiecare seară mă întreb: cine a decis că moneda globală ar trebui să fie dolarul după sfârșitul standardului aurului?” a spus anul trecut Luiz Inácio Lula da Silva, președintele Braziliei.
Cu toate acestea, Putin nu a reușit să obțină sprijin pentru moneda BRICS la summitul său de la Kazan, acum două săptămâni. Rusia a militat pentru o nouă monedă de rezervă – „unitatea” – susținută în proporție de 40% de aur și 60% de un coș valutar, un fel de Bretton Woods II. Tot ce a obținut a fost o discuție vagă despre utilizarea mai largă a monedelor locale.
Există o teorie conform căreia începem să vedem acțiuni defensive ale deținătorilor de mari averi împotriva datoriilor publice scăpate de sub control în America, Europa și Japonia, apropiate de un punct fără întoarcere din cauza traumei fiscale generate de Covid.
Calea de minimă rezistență politică pentru debitorii cronici este să erodeze povara prin inflație, mai ales când investitorii nu mai acceptă represiunea fiscală.
Fondul Monetar Internațional estimează că datoria publică globală va atinge 100 de trilioane de dolari în 2024. SUA rulează un deficit bugetar de 7,6% din PIB anul acesta și va continua cu deficite peste 6% în acest deceniu, împingând raportul datoriei la 132% în 2029, chiar dacă Washingtonul s-ar comporta cu prudență – ceea ce nu o va face.
Comitetul pentru un Buget Federal Responsabil spune că reducerile de taxe nefinanțate ale lui Donald Trump ar adăuga încă 8 trilioane de dolari la datoria SUA într-un deceniu, iar cheltuielile nefinanțate ale Kamalei Harris ar fi adăugat 4 trilioane. Profilurile fiscale ale Chinei și Braziliei nu sunt mult mai bune.
Totuși, enigma rămâne. Jumătate din achizițiile de aur de după martie sunt neuzuale, prin intermediari, pentru a evita detectarea, ceea ce ridică o întrebare neplăcută: este vorba de fapt despre China, care acumulează o rezervă de război pentru o confruntare cu Occidentul, probabil la un moment ales cu grijă, pe măsură ce forțele rusești înaintează în Ucraina epuizată?
Temerea în cercurile strategice este că Xi Jinping va impune o „blocadă vamală” asupra Taiwanului, controlând aprovizionarea cu semiconductori și afirmând suveranitatea fără o invazie totală. Orice ezitare a Washingtonului (probabilă) ar duce la prăbușirea credibilității Statelor Unite în întreaga Asie de Est.
De trei ani, Rusia, China, Iran și Coreea de Nord operează în coluziune și în stare de pregătire de război, fiecare cultivând un hiper-naționalism beligerant ca mijloc de supraviețuire a regimului, iar toți urmăresc să își maximizeze avantajul înainte ca Occidentul să-și revină.
Democrațiile, pierdute în războaiele lor culturale, nu au răspuns punându-și societățile într-o stare de pregătire similară pentru a descuraja această escaladare oportunistă. Dacă ne îndreptăm într-adevăr spre o convulsie fundamentală și violentă a ordinii globale postbelice, nu ne-am aștepta ca aurul să crească exponențial? »
(Sursa: Ambrose Evans-Pritchard, The Telegraph)
