« Dacă o catedrală națională la București a putut fi aproape gata după un secol de strădanii sincopate, ca pentru a transmite posterității mesajul că unirea tuturor românilor într-un singur stat a primit binecuvântarea divină, nu același lucru putem spune, după 35 de ani, despre un muzeu național menit să expună crimele regimului comunist. Căderea acelui regim în decembrie 1989 a eliberat societatea, dar nu și statul, care a rămas aproape până astăzi la dispoziția unor partide politice și a unor structuri „netransparente”, deloc interesate de un asemenea proiect memorial.
În ce o privește, societatea civilă n-a cultivat politica amneziei. Proclamația de la Timișoara – cu faimos nerealizatul ei „punct 8” – a dat tonul unui lung proces moral intentat dictaturii marxist-leniniste. De vreme ce n-a mai existat cenzura oficială, editurile private au publicat câteva mii de memorii ale foștilor deținuți politic. Aceștia și-au constituit asociații și au primit anumite reperații „materiale”. Statul însuși a consimțit crearea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, păstrând totuși sub lacătul Armatei câteva zeci de mii de dosare pecetluite ca secrete de… stat. Titularii acelor dosare trebuiau pesemne protejați de judecata publică și de cea penală, pentru a-și putea desfășura nestingheriți noile misiuni „democratice”.
În linii mari, au fost deconspirați mai degrabă informatorii vechii poliții politice totalitare, în vreme ce ofițerii de securitate au rămas în penumbră, remarcându-se ca promotori ai „capitalismului de cumetrie”, bazat (ca în Rusia postcomunistă) pe privatizări prin metoda MEBO și monopoluri sectoriale bazate atât pe îngăduința legală a firmelor „sub acoperire”, cât și pe fructificarea rețelelor externe constituite în anii ceaușismului târziu. Au fost expuși oprobriului public o seamă de bieți intelectuali (inclusiv foști deținuți politic) strânși cu ușa în schimbul aparentei lor „reeducări”, precum și o mână de torționari decrepiți, aduși în sălile de judecată într-o confortabilă stare de senilitate.
Eforturile memoriale legate de crimele dictaturii comuniste sugerează o competiție între statul ezitant și societatea civilă voluntară, dar lipsită de mijloace financiare. Vârful emblematic al acestora a fost atins din start prin constituirea Memorialului Sighet (1993/1997), grație dedicației soților Ana Blandiana – Romulus Rusan. A apărut apoi un Memorial al Închisorii Pitești (Maria Axinte). Statul a plusat prin IICCMER, apoi prin prezentarea de către președintele Traian Băsescu, într-un parlament ca o grădină zoologică, a Raportului comisiei prezidate de Vladimir Tismăneanu (18 decembrie 2006).
Când eram în Guvernul Boc II, am propus și eu o HG pentru Muzeul comunismului, dar… n-a mai fost timp. Odată cu instaurarea USL (în teribila vară a lui 2012), proiectul a fost blocat câțiva ani. Totuși, în 2017, IICCMER a relansat dezbaterea – inclusiv prin întruniri internaționale – fără să obțină de la guvern un sediu adecvat. Abia în 2019, parlamentul a adoptat Legea 157 pentru crearea Muzeului Ororilor Comunismului în România (o denumire aproape „comercială”), soldată doar prin expoziții itinerante, în parteneriat cu Muzeul Național Cotroceni. Ultima contrainițiativă privată a unor antreprenori vizează un Muzeu al comunismului (în Centrul Vechi, str. Covaci, nr. 6), dar acesta nu expune Gulagul autohton și valurile de crime ale Securității, oferind mai curând diorama antropologică a vieții cotidiene din ceaușism. Notez și noua ediție (Editura Spandugino, 2025) din Cartea neagră a comunismului (coordonator Stéphane Courtois) revăzută și adăugită – în capitolul românesc – grație istoricilor Armand Goșu & Dorin Dobrincu.
Unii s-ar putea întreba dacă setul acestor inițiative memoriale nu este cumva suficient, mai ales că istoria comunismului românesc a fost recent integrată (cu o grăitoare amânare de o generație) în programa școlară de liceu. Nu este! Războiul hibrid al Rusiei, amplificat prin rețeaua de rezerviști „patrioți” care au montat bomba „suveranistă” la temelia democrației românești euroatlantice, a folosit social media și diverse trusturi de presă de obediență putinistă (sub „acoperire” MAGA) pentru a copleși spațiul public cu narative idealizante despre Epoca de Aur și „eroismul” dictatorului stalinist Ceaușescu (al cărui palat din Bulevardul Primăverii e transformat în „expoziție” RAAPPS)…
Pe de altă parte, ideologia comunistă e redifuzată sub hainele neolegionarismului promovat în anumite medii ecleziale ortodoxe, cimentând un proiect politic izolaționist, revizionist și antioccidental. Statul român însuși are datoria istorică de a finanța și realiza, în capitala țării, un Muzeu național al crimelor comunismului. Numai realizarea acestui deziderat mereu ocultat ar putea tranșa – la nivelul simbolic unde se transcrie strategia noastră de țară democratică – o dispută mult prea afectată de tergiversări vinovate și pledoarii pentru o „restaurație” neototalitară.
Ieșirea de sub zodia periculoasă a ambiguității memoriale ar trebui să fie un obiectiv al noului președinte al României, dl Nicușor Dan, ales sub sloganul „României oneste” de masa critică (din fericire majoritară) a cetățenilor care aspiră spre consolidarea libertății, în contextul strategic al UE și NATO, așa cum își doresc demantelarea rețelei rusești din măruntaiele statului român și creșterea imunității acestuia față de virusurile dictaturilor de inspirație asiatică. »
Sursa: libertatea.ro
