Ne aflăm într-un război de dimensiuni nu doar globale – de vreme ce Rusia se bucură de sprijinul esențial al Chinei și al nord-coreenilor, iar Ucraina al SUA și al UE, ci și într-un conflict mesianic. Poate chiar apocaliptic. Nu pentru că așa l-am dori noi. Ci pentru că așa îl concepe omul care l-a declanșat, Vladimir Putin. Care, deși nu e mult mai mult decât un actual șef de mafie, de KGB și de oligarhie, se crede ”mesia”. Iar patriarhul Bisericii Ruse i-a validat războiul ca unul mesianic, deși nu l-a declarat pe Putin ”Isus”.
Amândoi profită de pe urma faptului că publiciștii, politologii, sociologii și istoricii apuseni sunt școliți iluminist și preferă să abordeze conflictele acestei lumi de pe poziții strict laice, raționale și politice, disociindu-le net de sfera religioasă, de ideologii, de valori ale credințelor și de teologii. Problema e că nu toate se lasă astfel disociate. Dimpotrivă.
Cele mai teribile războaie sunt cele de ”Weltanschauung”. Cele religioase și ideologice. Care izbucnesc, pentru că un ins sau altul, un tiran sau altul se simte mesia. Și vrea să-și ”izbăvească” împărăția. Sau rasa și națiunea. Sau familia ideologică, totalitară. Și se simte amenințat. De evrei. Sau, după caz, și de creștini. De liberali, conservatori, democrați, capitaliști. De națiuni libere, ca ale ucrainenilor, balticilor, polonezilor.
Contează prea puțin neîndreptățirea religioasă a acestor autoproclamați lideri mesianici. Contează faptul că ei înșiși cred în ”misiunea” lor, au puterea s-o demareze, i-au distrus sistematic orice urmă de opoziție și nu (mai) pot fi puși în cămașă de forță.
Aș vrea să notez aici o serie de gânduri, idei, recenzii, planuri și proiecte, legate de ceea ce așa numi nexus-ul dintre religie, mistică, mesianism și politică. Nimic din ceea ce scriu aici nu are intenția de a fi considerat ca o critică a vreunei religii, de a submina accepții și instituții religioase ortodoxe, de a aduce vreo atingere unor sensibilități religioase, de a ridica pretenții de revelație, de a reforma, refonda sau întemeia credințe.
Problema e că omul e un animal religios. Și că nu le vom da de capăt celor din pricina cărora se simte îndreptățit să omoare alți oameni chiar și când nu se simte cu adevărat amenințat fizic de victimele sale, ori când le râvnește bunurile și nu știe cum să le obțină altfel, dacă nu-i elucidăm natura religioasă și spirituală ascunsă.
Mă lupt de ani și decenii cu studiul unor cărți esențiale, capabile, cred eu, să furnizeze lumină în bezna neo-religioasă, atee, antinomică, antisemită, anticreștină și totalitară a lumii moderne. Și postmoderne. Lumea contemporană suferă nu doar de războaie, ci și de exces de informație falsă și de lipsă de inteligență activă, (unii ar spune de omenie) o carență care ne-a adus, odată cu lideri din cei mai răi, în prag de nimicitor război global.
Consider de mult că, între aceste cărți cheie, se numără la loc de cinste cele semnate de Moshe Idel, care a revenit recent în România sa natală, cu ocazia acordării titlului de membru de onoare al Academiei Române.
Admir lucrările eruditului domn Idel și le citesc cât pot de asiduu. Pentru că merită chiar și când îți cade în mână o carte lamentabil tradusă din vasta sa bibliografie. Ceea ce nu înseamnă că sunt de acord cu toate judecățile și luările sale de poziție în domenii ale istoriei, literaturii, teologiei și filosofiei, în care, dată fiindu-i erudiția, Idel se plimbă liber și este sau pare a fel de acasă ca în studiul Cabalei, domeniul specializării sale științifice.
L-am descoperit pe Moshe Idel în varii sfere. În polemica sa foarte fertilă, post-mortem, cu Gerschom Scholem, în analiza pe care a dedicat-o unor gânditori sau istorici ca Voegelin și Momiliagno, în admirația sa față de cărturari români ca Mircea Eliade și, Ioan Petru Culianu și, mai ales, în istoria, interpretările și fenomenologia misticismului.
Pentru că Idel scrie și citează enorm și e tradus intens, adesea fără expertiza necesară, în diverse limbi, m-am lovit uneori de pasaje grele, prost tălmăcite, ori suspecte de corupția inerentă artei transmutării dintr-o limbă în alta. ”Traduttore, traditore”, s-a spus, pe drept. Mai ales în domenii atât de sensibile cum sunt religia în faza ei istorică, în care cuvântul (și logosul) ocupă o poziție centrală și apar simbolismul și creativitatea lui.
Idel îi reia (în ”Lumi vechi, oglinzi noi”) pe Scholem și pe Voegelin, care pare să se fi inspirat puternic din primul, spre a se arăta de acord cu împărțirea în trei faze religioase a istoriei, operată de ambii (de la mit și natură la implozia istoriei în fenomenul religios, iar de aici la ”apariția sufletului individual”, care face posibil misticismul).
Am o problemă cu această parcă progresistă viziune a istoriei religiilor, văzute, evolutiv, de la nașterea lor din mit și copilăria mitologică, la construcția lor clasică și instituțională și până la faza lor romantică, mistic-individualistă, când se produce o întoarcere la mit.
Ideea lui Scholem și Voegelin, așa cum o comentează Idel, vizează tipurile de relație între om și Dumnezeu: de la cea naturală, din epoca mitului, până la cea abisală, din epoca clasică și, în fine, la hăul surmontabil prin trăire, spiritualitate și faptă mistică.
În ”Lumi vechi, oglinzi noi”, Idel citează abundent din Order and History, respectiv din capitolul despre ”Israel și Revelație” al primului volum din acest opus monumental, bazat pe cartea lui Scholem, ”Major Trends in Jewish Mysticism”.
Probleme ridică aici în special cea ce mi se pare a fi o lectură deficitară a Bibliei. Ea îmi pare a-l fi determinat pe Voegelin să creadă că a treia fază religioasă, mistică și condiționată de ”apariția”, respectiv de descoperirea sufletului individual, să fi fost opera filosofiei elene, sub a cărei influență ar fi avut loc disoluția concentrării comunitare. El scrie: ”Sufletul, pentru a experimenta comuniunea cu alți oameni, stabilită conform participării în comun la divinul Nous, trebuie să se desprindă suficient de substanța unui grup omenesc anume. Atâta timp cât viața spirituală a sufletului este atât de difuză, încât statutul său sub domnia lui D-zeu poate fi experimentat doar sub medierea clanurilor și triburilor, dragostea personală a lui Dumnezeu nu poate deveni centrul ordonator al sufletului. În Israel, spiritul lui Dumnezeu…e prezent în comunitate și în indivizi prin capacitatea lor de reprezentanți ai comunității, dar nu e prezent ca forță ordonatoare în sufletul fiecărui om, așa cum Nousul filosofilor mistici sau Logosul lui Hristos există în fiecare membru al corpului mistic, prin prezența sa creând homonoia, armonia comunității. Numai atunci când omul, în timp ce trăiește cu semenii săi în comunitate de spirit, are un destin personal în relația cu D-zeu, poate erotismul spiritual al sufletului să obțină interpretarea de sine pe care Platon a numit-o filosofie. În istoria israelită, o evoluție similară s-a dovedit imposibilă”.
Abia intruziunea elementelor filosofiei grecești, în special platonice, în iudaism ar fi schimbat lucrurile și ar fi permis, potrivit lui Idel, ”concepții mai individualiste”.
Sunt pline primele cinci cărți ale Bibliei de relații personale și individuale, nu doar comunitare, cu D-zeu. Raporturile lui Avraam cu EL sunt cu totul altfel decât ale lui Noe, ale unora din fiii lor, ale nepotului său, Lot. Există inși supuși. Apoi se manifestă rebeli de felul lui Core/Korah, Datan și Abiram, sau profeți neevrei ca Valaam. Indivizi se trezesc să încalce șabatul, să comită blasfemii, să aducă în tabără midianite și să se culce cu ele, insolent și trufaș, în văzul tuturor, pentru ca alții să se ridice, tot cu titlu individual, precum Fineas/Pinhas, ca să-i pedepsească. Ori se fac vinovați de te miri ce. Dar pedepsiți sunt mereu, exclusiv, vinovații. Mai puțin comunitatea. Iar dacă ea ajunge să fi pedepsită, nevinovații, ca Lot, sunt salvați individual. Sau familial. Inclusiv străinii, ca Rahab din cartea Iosua. Sau ca Rut moabita, străbunica regelui David. Ambele au relații cât se poate de personale cu D-zeu. Și mult înaintea lor, un individ înrobit, osândit și închis, ca Iosif, se ridică, grație inteligenței și loialității sale foarte personale, la vârful ierarhiei egiptene.
Unde se sfârșește mitul și, spre a vorbi cu Mircea Eliade, ”veșnica lui reîntoarcere”? Unde începe, în Biblie, istoria? În iertarea – eminamente personală – a fraților de către Iosif, care, motivată prin credință, pune capăt miticei reîntoarceri a blestemului fratricid din primele capitole ale Genezei, marcate de vărsarea de sânge a lui Cain asupra fratelui său Abel, o dușmănie parcă legic repetată, din generație în generație.
Îi datorăm înțeleptului și regretatului Jonathan Sacks înțelegerea că în povestea lui Iosif ne ciocnim de prima intruziune a politicii (egiptene) în viața legământului omului și familiei sale cu D-zeu. Dar ne aflăm, în neobișnuita de lunga narațiune biblică despre Iosif (și despre Iehuda, care trece printr-o metamorfoză personală și se sacrifică întru salvarea fratelui său, Beniamin, ca și a sufletului său legat prin promisiuni de tații săi Ceresc și pământean) și în prezența primei erupții a istoriei și a relațiilor individual modelate cu Dumnezeu și cu oamenii. Ne aflăm, altfel spus, încă din această primă carte a Bibliei, în fața sufletelor ”desprinse de substanța unui grup omenesc anume”.
Nu, iudaismul nu-mi pare să fi avut nevoie de Platon și de filosofia greacă pentru a individualiza relația dintre om (cu destin personal) și Dumnezeu. Iar Voegelin nu are, cum credea Moshe Idel în ”Lumi vechi și oglinzi noi”, dreptate.
Articol publicat inițial pe site-ul petreiancu.com