« La 89 de ani, Mario Vargas Llosa era una dintre ultimele întruchipări ale marelui scriitor internațional. Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2010, al treilea autor latino-american, după Borges și Octavio Paz, care a fost inclus în prestigioasa colecție „Pléiade” (Gallimard) – dar numai el în timpul vieții –, legendă a mai multor continente, scriitor prolific, dar și figură politică, cosmopolit prin vocație și francofil prin inimă, ales membru al Academiei Franceze în 2021, fostul castrist al anilor 1960 revenise recent la soția sa dintotdeauna, Patricia, după ce ocupase timp de ani buni primele pagini ale presei mondene spaniole alături de partenera sa Isabel Preysler, fosta soție a lui Julio Iglesias și o emblemă a seducției hispanice.
„Scrisul face din moarte un spectacol trecător”, afirma el în discursul său de la Stockholm – o modalitate de a trimite în efemer propriul deces, întrucât cărțile lui aveau să rămână ca mărturie. Acest uriaș al literelor, care a murit duminică, 13 aprilie, la Lima, înconjurat de cei dragi, și-a sculptat opera asemenea unui continent de cuvinte.
Literatura, un antidot imaginar
Născut în 1936 la Arequipa, Peru, într-o familie din clasa mijlocie, tânărul Mario Vargas Llosa se mută împreună cu mama sa la Cochabamba, în Bolivia, unde bunicul său exploatează o plantație de bumbac. Timp de ani de zile, i se face să creadă că tatăl său, administrator al unei agenții de presă, a murit. Când acesta reapare pentru a relua viața conjugală, băiatul de 10 ani descoperă un om „violent și gelos”, care îl supune la disciplina dură a colegiului militar Leoncio Prado.
Este împotriva unui tată și a unei discipline autoritare. Adolescentul, hrănit cu lecturi din Hugo, Dumas, Eugène Sue și Paul Féval, devine – în schimbul unor țigări furate – scribul colegilor săi, găsind în literatură un antidot imaginar la constrângerile realității. Acest sentiment nu îl va părăsi niciodată.
În mintea sa, scriitorii disprețuiau constrângerile vieții, construiau lumi paralele celei reale, în acord cu întrebarea lui Paul Valéry: „Ce am fi noi fără ajutorul a ceea ce nu există?”. La Lima, prietenii săi îl porecleau pe acest revoltat literar „micul și curajosul Sartre”. Tânărul aspirant la statutul de scriitor apare alături de autorul cărții Cuvintele (Les Mots) la tribuna unui miting împotriva oligarhiilor latino-americane. Mai târziu se va distanța de romancierul Sartre, pe care îl considera prea cerebral pentru a fi atins vibrato-ul emoțional al marilor autori.
Om de stânga în acea perioadă, galvanizat de speranța unei revoluții, dar precaut față de sechelele stalinismului. Și mai ales: în Paris, spune el, a descoperit America Latină – cea a scriitorilor. Frecventându-i pe Alejo Carpentier, Julio Cortázar, Carlos Fuentes, Jorge Edwards, împărtășește cu aceștia o exigență exaltată de prozatorii francezi. Maestrul său suprem va rămâne întotdeauna Flaubert, ale cărui „pofte de infinit” le lăuda, la fel ca pe constanța încăpățânată a unui artizan al scrisului care vitupera „carențele realității”.
Flaubert și Hugo
Până și în discursul său de la decernarea Premiului Nobel, scriitorul onorat nu va înceta să-și proclame datoria față de Franța, aducând un omagiu Florei Tristan în romanul Paradisul – ceva mai departe (Le Paradis – un peu plus loin), revenind în 2004 cu Ispita imposibilului (La Tentation de l’impossible) asupra romanului Mizerabilii de Victor Hugo, pe care îl vedea drept un act de teologie socială într-un secol care L-a ucis pe Dumnezeu, fără a uita eseul fundamental pe care l-a consacrat lui Flaubert, Orgia perpetuă (L’Orgie perpétuelle).
Discursul său de recepție la Academia Franceză, rostit sub Cupolă pe 9 februarie 2023 în prezența prietenului său, fostul suveran spaniol Juan Carlos, a rezonat ca un omagiu final, in situ, adus Franței sale dintotdeauna.
„Dintre orașele străine, spunea Vargas Llosa, cunosc mai ales bibliotecile.” Stabilit temporar la Londra începând cu 1966 – oraș în care atenția acordată scriitorilor i se părea atât de scăzută încât aceștia deveneau invizibili – și unde putea să-și cultive afecțiunea pentru librăria Muzeului Britanic, avea să pună bazele unei opere profund documentate. Ambiția sa era balzaciană, dar modelată și de artificiile literare ale lui Dos Passos și Faulkner, ariditățile Sudului Profund rezonând pentru el cu înăbușeala peruană.
Radiografia viciilor ascunse ale societății
Genul romanesc, vreme îndelungată considerat de Inchiziție ca fiind nelegiuit, avea să fie văzut de el în mod constant ca o exhumare a viciilor ascunse ale unei societăți, America Latină cerând, în ochii săi, radiografii violente.
Balzac a scris: „Romanul este istoria privată a națiunilor.” În Casa verde (La Maison verte), Vargas Llosa satirizează astfel viața unui sat provincial descrisă prin prisma bordelului local. Războiul sfârșitului lumii îl duce în Nordeste-ul brazilian al secolului al XIX-lea. Peripețiile fetei rele (Tours et détours de la vilaine fille) va descrie parcursul picaresc al două surori chiliene. Spunea că practică romanul ca pe un „gen canibalic”, ale cărui fantome indică insatisfacția de a trăi și, prin urmare, speranța unui destin eliberator. Din această perspectivă, cartea sa preferată rămânea Conversație la Catedrală (Conversación en La Catedral, 1969), în care discursurile încrucișate purtate într-o speluncă brodează în polifonie pe marginea abjecțiilor societății peruane în vremea dictatorului Manuel Odría, între 1948 și 1956.
Literatură de luptă
În acest sens, Vargas Llosa era în consonanță cu romanele-monstru ale lui Alejo Carpentier, Augusto Roa Bastos sau Miguel Ángel Asturias, care au pus în scenă toți opoziția cardinală dintre dictator și scriitor. Avea să revină de mai multe ori asupra acestei teme.
În 2000, în Sărbătoarea Țapului (La Fiesta del Chivo), este reconstituită căderea tiranului dominican Trujillo. În 2017, romanul Pe cele cinci străzi, Lima (Cinco esquinas) vitriolează viața burgheziei peruane în timpul președinției lui Alberto Fujimori, cu șantaje sexuale practicate de presa de scandal, ironizate sub forma unei telenovele.
În Timpuri sălbatice (Tiempos recios, 2019) este vizată răsturnarea în 1954 a președintelui guatemalez Arbenz, prin eforturile conjugate ale CIA și ale autocrației militare locale, temă care prilejuiește variații tăioase. Iar în Visul celtului (El sueño del celta), Vargas Llosa îl readuce la viață pe Roger Casement, diplomat britanic născut în 1864, care a denunțat exploatarea indienilor lipsiți de apărare precum și atrocitățile comise de Léopold al II-lea în Congo-ul belgian.
Această literatură de luptă l-a apropiat o vreme pe Vargas Llosa de un alt gigant al literaturii latino-americane: Gabriel García Márquez. Cei doi se întâlnesc în 1967, la Caracas, puțin după publicarea Unui veac de singurătate. Idila fraternă continuă la Bogotá și în Catalonia, García Márquez devenind nașul ultimului fiu al lui Vargas Llosa, până la ruptura fatală din februarie 1976, la Ciudad de México. Aflat acolo pentru a prezenta un film al cărui scenariu îl semnase, Odiseea Anzilor (La odisea de los Andes), o relatare a canibalismului forțat al echipei de rugby a Uruguayului după un accident aviatic în munți, peruanul îi administrează o lovitură violentă cu pumnul prietenului său columbian, spunându-i: „Este pentru ce i-ai făcut Patriciei la Barcelona.” Cei doi bărbați, de acum înainte ireconciliabili, vor rupe orice contact, păstrând o tăcere pe care Vargas Llosa a refuzat întotdeauna să o explice.
Intrarea în politică
Trecerea de la un progresism de stânga la un liberalism asumat a luat la el înfățișarea unei tentații politice. Președintele peruan Belaunde Terry, ales între 1980 și 1985, îi propune lui Vargas Llosa portofoliul de prim-ministru, dar acesta refuză. În 1987, președintele socialist Alan Garcia inițiază o naționalizare a marilor companii, în timp ce adoptă măsuri liberticide vizând mass-media. Vargas Llosa protestează virulent, printr-un editorial intitulat „Spre un Peru totalitar”. În 1990, în fața ascensiunii populistului Alberto Fujimori, Vargas Llosa trece Rubiconul și candidează la președinție.
Loviturile sub centură se înmulțesc, culminând cu o dezbatere televizată în care este disecată una dintre cărțile sale, Elogiul mamei vitrege, în căutarea unor semne ale unei pretinse perversiuni sexuale a autorului. Înfrânt, amenințat cu atentate de către gruparea Sendero Luminoso, vizat de o procedură de retragere a cetățeniei inițiată de regimul Fujimori, Vargas Llosa părăsește Peru pentru Madrid, unde guvernul lui Felipe Gonzalez îi acordă cetățenia spaniolă în 1993.
Dincolo de gestul spectaculos, trebuie reconstituit firul unei evoluții. Vargas Llosa al anilor ’60 se înscria pe linia comună a scriitorilor latino-americani ai vremii, indignați de prăduirea organizată a continentului de către demagogi puciști și marile companii nord-americane: pârghia contestării era atunci marxistă, guevaristă, insurecțională. După cum avea să spună chiar Vargas Llosa: „Dreapta credea în armată, stânga credea în revoluție.”
Tribul liberal
Totuși, scepticismul flaubertian care-i temperează profetismul à la Hugo îl face pe autorul tulburat să constate, în cursul celor cinci călătorii ale sale în Cuba, că sub palmierii iluziilor lirice triumfă un totalitarism roșu. Ce e de făcut? El, care la Paris citea pe ascuns editorialele lui Raymond Aron din Le Figaro, pornește în căutarea unui curent de gândire care să-i redea oxigenul libertății – libertate călcată în picioare în America Latină, prinsă între caudillism și castrism.
Prietenii săi francezi, în primul rând Jean-François Revel – el însuși dezvrăjit de zorii utopici închiși după gratii – îl îndrumă către noi lecturi. Astfel se naște liberalismul lui Vargas Llosa, adaptat la o circumstanță sud-americană.
Citind eseul său Chemarea tribului, un portret a șapte teoreticieni ai liberalismului – printre care Adam Smith, Karl Popper, Friedrich Hayek și Isaiah Berlin – înțelegem că această orientare intelectuală a reprezentat pentru el vaccinul suprem împotriva oricărei forme de autocrație, indiferent de unde vine: fie ea a lui Pinochet, fie a lui Chavez.
În 2020, declara pentru Le Point: „Liberalismul înseamnă îmbogățirea democrației prin libertățile individuale, care existau mai puțin într-un sistem de triburi sau într-un sistem colectivist. Liberalismul a pus bazele dreptului la diferență.”
În octombrie 2010, Academia Nobel a ales să-l onoreze pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale ascuțite ale rezistențelor, revoltelor și înfrângerilor individului.”
Epoca îl îngrijora la fel de mult cât îl inspira. În Civilizația spectacolului (2005), el plasa Internetul sub semnul unei opresiuni insidioase, dar orizontale, „sporind cunoașterea, dar reducând gândirea”, accelerând astfel „distrugerea ideilor prin imagini.”
Înălțat la rangul de marchiz de către regele Spaniei, Vargas Llosa semna cronici lunare în El País. Arhivele acestui autor venerat pe mai multe continente sunt în prezent păstrate la Universitatea Princeton, incluzând cursul său despre „Sartre, acest robot”. Puțin dispus să-și întoarcă privirea spre trecut, acest nativ al pământurilor quechua a cultivat până la capăt un hedonism susținut de „un sentiment de grație, de bucurie, de optimism în viață, exact același pe care îl aveam când eram adolescent.”
Nu doar că acel copil al Perului a clădit o operă. El a fost și mărturia înfloririi depline a seniorilor noului secol. Ultimul său text, Vânturile (Les Vents), o scurtă distopie, prezintă un bărbat de 90 de ani rătăcind printr-un Madrid privat de muzee, librării și săli de cinema — o parabolă despre extincția culturii în lumea care vine. »
Marc Lambron, membru al Academiei Franceze
Sursa: LePoint.fr
