Dar ce mi-a rămas cel mai limpede în memorie, au fost privirea și ochii Lucreției care, pentru câte-o clipă, transmiteau niște reflexii tulburătoare de tristețe, de durere, parcă și mai puternic reliefate de lumina strălucitoare care inunda în respectiva seară etajul monumental al bibliotecii. Iar acea senzație nu a fost conjuncturală, am retrăit-o și cu alte ocazii în care m-am aflat în preajma Lucreției. Explicația ar putea fi căutată în anii tinereții când soarta o purtase pe prin împrejurări cu adevărat trepidante. Trecuse prin încercări extreme, se confruntase cu o boală cumplită, aproape letală, privise de nenumărate ori moartea peste umăr. Povestind episodul arestului când a fost lovită în cap de lt. Ioan Lucaci[1], călăul Securității aflat în șura din Sudrigiu, Lucreția a reintrat în acea epuizantă stare de retrăire a traumelor trecutului. În timp ce vorbele i se gâtuiau, iar ochii i se umpleau de lacrimi, printr-un gest spontan, pe fundalul aceleași tăceri îndurerate, mi-a luat mâna așezând-o pe creștetul capului. Pentru mine fost o întâmplare aparte care s-a transformat într-o achiziție definitivă a memoriei tactile. Când îmi amintesc de acele clipe, petrecute în urmă cu două decenii, încă mai „simt” în vârful degetelor pielea catifelată, părul mătăsos și unda de căldură de pe capul Lucreției, dar mai ales partea de craniu rămasă adâncită, poate câțiva milimetri, în urma loviturii brutale din noaptea capturării.
Cred, însă, că marea tragedie din viața sa nu a fost nici calvarul rezistenței anticomuniste prin munți, nici numeroșii ani de închisoare politică, ci despărțirea, într-o atmosferă de film horror, de soțul său. Mihai și Lucreția s-au căsătorit în 1948. El avea 22 de ani, iar ea 20. După câte se pare, luna lor de miere a durat vreo doi ani, dominați de optimism, de vise și mai ales de frumoase sentimente de iubire. În iunie 2003, Cosmin, Adela și cu mine ne-am dus cu Lucreția la munte. Ea revedea plaiurile marilor promisiuni și încercări ale vieții abia pentru a doua oară din august 1954. Era duminică după-amiaza când am ajuns la locul pe care și-au avut casa Mihai și Lucreția, unde s-au văzut întâia oară și unde s-a țesut idila lor. Vremea era bună, soarele strălucitor, cerul de un albastru curat, minunat asortat cu verdele pătrunzător al pădurilor de brad și de molid de pe versanți. În neostenita lui rostogolire către necunoscut, Someșul era limpede, grăbit și „vorbăreț”. Lunca de basm care îl mărginește era acoperită cu un covor verde, împestrițat de spectaculoasa floră a începutului de vară. A fost un popas scurt, nu mai mare de un ceas, într-un loc fermecător, dar și prin „luminișurile” fascinante și seducătoare ale memoriei. Melancolică și emoționată, Lucreția a fost absorbită, poate chiar bulversată, de amintiri și nostalgii venite de departe, din anii tinereții. Gândurile au „survolat” timpul ajungând pe la oamenii de altădată, pe la gospodăria prosperă care era cândva pe lunca Someșului, oprindu-se mai ales la ea și la Mihai, pe vremea când viața lor părea că este o poveste despre dragoste, speranță, succes.
Atunci, în vara anului 1950, totul s-a stricat într-o noapte de iulie, când Securitatea a venit să-l aresteze pe Mihai Jurj, acesta apucând să fugă în pădure. Dându-și seama că va fi reținută, ascultând și de îndemnurile inimii, prin octombrie Lucreția s-a dus la rându-i la coliba partizanilor din Humpleu: „… m-am întâlnit cu mătușa care mi-a spus că Miliția a plecat însă m-a căutat foarte mult. Atunci eu m-am dus acasă, am luat niște haine și mâncare și m-am dus la locul unde era Jurj Mihai și i-am spus că fără el numai fac nici un pas”. [2] Trebuie subliniat aici că initial nivelul de informare și interes pe teme politice al Lucreției a fost destul de redus, după cum opțiunile sale politice erau mai degrabă indefinite. Cu certitudine partizanatul ei anticomunist, la începuturi cel puțin, a fost consecința sentimentelor de afecțiune și devotament pe care le avea pentru Mihai. Abia pe parcurs percepțiile sale politice s-au clarificat, înțelegând mai bine relația dintre regimul comunist și tragediile care se țineau lanț în România acelei perioade, între victimele acelor grozăvii numărându-se ea însăși, Mihai și restul membrilor Grupului „Șușman”.
Departe de a avea urmări destabilizante, anii grei ai luptei anticomuniste au adâncit solidaritatea și sentimentele de iubire dintre cei doi. Chiar și ofițerii de Securitate specializați în activitatea Grupului „Șușman” notau, în limbajul birocratic deplorabil, că Lucreția „ține foarte mult la soțul ei, fapt care a contribuit la menținerea ei în bandă atâta timp”. [3] Gradul profund de coeziune sufletească, atins în condițiile de restriște ale partizanatului anticomunist, este sugerat mai ales de planul soților Jurj, dramatic și impresionant, de a rămâne împreună în moarte și dincolo de aceasta: „Ne gândeam de multe ori că nu ne predăm vii, da’ ştiam şi că îi păcat să-ţi iei viaţa. Însă nu aveam încotro şi atunci decât să ne prindă… Nu ne-am gândit niciodată că ne va aresta. La moarte ne-am aşteptat tăt timpul, da’ la arestare nu ne-am gândit. De moarte nu m-am temut niciodată. Dacă am plecat pă drumu’ ăsta trebuia să accept şi moartea. Mihai avea un pistol mic şi cu pistolu’ lui ne-am fi puşcat amândoi, şi eu şi el. Dacă n-ar fi vrut el să mă împuşte pă mine, mă împuşcam io după el. Aşa ne-am înţeles, din timp. Oricum nu ne mai gândeam la moarte, că nu ne mai interesa viaţa. Nu-mi pot explica cum o fost viaţa aia, că n-am dat pă ea doi bani. Am plecat de acasă fără să mă gândesc prea mult la consecinţe”.
Pe acel fond psihologic, imposibil de așezat în cuvinte și chiar de înțeles, au intervenit scena violentă a arestului și mai ales ceasurile din urmă petrecute împreună cu Mihai. Ultimele amintiri ale Lucreției erau de fapt o succesiune de imagini terifiante. În șura din Sudrigiu, Mihai era „la pământ” și „sângera”. Pe mașina Securității care-i ducea la Beiuș, duminică dimineața, în 29 august, „Mihai stătea cu capu’ în poală la mine… şi-i curgea sânge… din cap… era plin de sânge”. Ajunși la sediul Miliției din Beiuș, Mihai era așezat jos, pe podea, iar Lucreția îl întreba disperată: „Ce să fac…? Ce să fac acum…? Nu o putut să-mi răspundă… Nu mai putea vorbi… şi nu putea sta nici în şezut. Cât am stat în camera aia, numa’ întins o stat. După un timp o venit doi, l-o ridicat şi l-o dus. Când l-o luat de lângă mine era viu… Îl ţâneau doi de sub braţ… şi îl târau… Când l-o dus capu-i stătea aşa, căzut… N-o apucat să spună nimic… L-o dus şi… nu l-am mai văzut…”.
Caruselul de trăiri și secvențe vizuale cutremurătoare i-au provocat Lucreției, cu o mare probabilitate, un șoc traumatic cu urmări imediate și de durată, așa cum rezultă din mărturia orală, dar și din interogatoriul luat la Securitate. În timpul anchetei și al procesului (septembrie 1954 – februarie 1955) era copelșită de suferință, respectiv de o atitudine de indiferență, de abandon, proprii acelei ființe pentru care viața și-a pierdut sensul. După sentință, până spre finalul anului 1956, fiind în Penitenciarul Oradea, a continuat să-l caute neîntrerupt pe Mihai. Pentru a obține orice frântură de veste, dătătoare de speranță, a fost în stare de cele mai impresionante gesturi: zile de pedeapsă la „neagra”, greva foamei etc. Abia în timp a început să poată privi cu discreție și prin lacrimi către viitor, să lupte pentru a trăi, deși uneori părea sleită de puteri. Însă urmele traumei emoționale, provocate de strivirea sentimentelor sale de iubire pentru Mihai, i-au rămas imprimate pe chip și în privire până la capătul zilelor.
De asemenea, chiar dacă s-a recăsătorit, amintirea lui Mihai a continuat să-i ocupe o parte însemnată a conștiinței sensibile, nereușind, probabil niciodată, să se împace cu pierderea lui. Pregătind prima ediție a cărții Suferința nu se dă la frați …, cred că era anul 2002, i-am arătat Lucreției, împreună cu Cosmin, câteva fotografii cu membrii Grupului „Șușman”, primite recent de la C.N.S.A.S. Nefiind însoțite de nume, trebuia să ne ajute la identificarea lor. Ideea a fost neinspirată pentru că unele imagini erau șocante, imortalizând cadavrele unora dintre partizani. Aparent, cel puțin, nu s-a petrecut nimic deosebit. Am răsfoit împreună fotografiile, Lucreția izbutind să le identifice pe unele dintre ele, de regulă pe cele care surprindeau viața și nu moartea. A doua zi, țin minte că eram acasă, am primit de la ea un telefon. Fără vreo introducere, având vocea stinsă, apuca să-mi spună doar că într-una dintre fotografii „îi Mihai mort”. S-a instalat, apoi, colapsul comunicațional. Nu a mai putut rosti niciun cuvânt, fiind imediat năpădită de plânsul ei specific, lipsit de teatralitate și trăit/îndurat într-o surdină deplină. Participând neputincios la acea scenă, m-am gândit că, din punct de vedere psihologic, era posibil ca abia atunci să fi acceptat cu adevărat moartea lui Mihai.
Lucreția, așa cum am descoperit-o eu în holul Bibliotecii Universitare din Cluj și mai târziu, a fost o ființă complexă, în special atentă, discretă, inteligentă, cuminte, timidă, sensibilă. În același timp, a fost un om curajos și înțelept, în stare să înfrunte cu demnitate marile momente ale existenței. În vara lui 2004 a început să sufere de tot mai dese și grave insuficiențe respiratorii din cauza afecțiunilor pulmonare provocate de cumplitul deceniu al detenției. Îmi aduc aminte că buzele și o parte a nasului aveau o culoare albăstruie. Privind retrospectiv înspre trăirile ei, îmi dau seama că era asaltată de persistenta intuiție a morții. Ochii ei transmiteau neputință și resemnare, dar deopotrivă liniște și calm. Într-adevăr, atunci când a înțeles că i se apropie „ceasul”, Lucreția a găsit luciditatea și tăria de a refuza asistența medicală, care cred că i-ar fi prelungit o formă de existență agonizantă și poate umilitoare. A trecut la Domnul din patul ei – discret, cuminte, demn – acolo unde, într-o dimineață de duminică, pe 31 octombrie 2004, i-a fost găsit trupul fără suflare de una dintre vecinele apropiate. Slujba înmormântării a fost ținută în 2 noiembrie, o zi răcoroasă dar senină, trupul femeii-partizan fiind depus în Cimititul Cordoș (Cluj-Napoca). În registrul Bisericii „Șfinții Apostoli Petru și Pavel” din cartierul Grigorescu, la cauza decesului stă scrisă următoarea informație: „insufuciență respiratorie, stop respiratoriu”. Preotul Gheorghe-Dragoș Braica, duhovnicul Lucreției, mai nota sugestiv la rubrica „profesie”: „partizană – Grupul Șușman”.
Așa s-a scris ultima filă din viața Lucreției. Când s-a născut părea că a fost hărăzită pentru o existență simplă, așezată sub semnul normalității, al anonimatului. Dar voia „ursitoarelor”, ca multe altele în țara noastră, a fost nesocotită și deturnată prin instaurarea a comunismului. Cu adevărat, tragedia comunizării României a schimbat radical soarta Lucreției. Dintr-o femeie obișnuită, care avea vocația de soție devotată și mamă iubitoare, a devenit, dincolo de orice dorință a sa, o figură importantă, tragică și emblematică a rezistenței anticomuniste românești. Viața ei, așa cum a fost, a luat forma unei povestiri pilduitoare, deopotrivă tulburătoare și fascinantă, despre iubire, suferință, putere de sacrificiu, curaj, onoare, eroism. Totodată, biografia Lucreției este o mărturie puternică și memorabilă cu privire la caracterul profund distructiv al totalitarismului comunist și al conținutului ideologic din care acesta s-a inspirat și hrănit: marxismul, leninismul, stalinismul.
NOTE
[1] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 2701, vol. 10, f. 252.
[2] ACNSAS, Fond Penal, dosar 1002, vol. 1, f. 106.
[3] ACNSAS, Fond Informativ, dosar 256757, vol. 3, f. 7.
