“Acum șase ani, Donald Trump avea perfectă dreptate. „Iranul nu a câștigat niciodată un război, dar nu a pierdut niciodată o negociere!”, a scris el pe X. Astăzi, însă, el riscă să devină victima propriului său aforism.
În ciuda vicleniei sale multiple și sofisticate, echipa de negociatori a Iranului s-a bazat întotdeauna pe un truc fundamental: tergiversarea strategică. Să ne amintim cum l-a ținut pe Joe Biden în așteptare. Optsprezece luni de negocieri sterile au îmbogățit teocrația islamistă și l-au lăsat pe bătrânul lider fără absolut nimic de câștigat.
Cu cât se schimbă mai multe lucruri, cu atât rămân la fel. De la Acordurile de la Alger din 1981 – care au confirmat că luarea de ostatici putea smulge concesii unei mari puteri – până la Declarația de la Teheran și Acordul de la Paris de la începutul anilor 2000, precum și acordul nuclear al lui Barack Obama, scenariul a fost mereu același. Obiectivul prăbușirii Occidentului rămâne neschimbat, iar acordurile cu Washingtonul sunt folosite pentru a câștiga timp, bani și avantaje tactice.
Să revenim la JD Vance. Vorbind pentru CNN, vicepreședintele a recunoscut că „memorandumul de înțelegere”, pe care Donald Trump l-a salutat cu o ușurare atât de evidentă, era „foarte general”, întinzându-se pe doar „aproximativ o pagină și jumătate”.
Acesta conținea un angajament vag privind „pacea și stabilitatea regională”, a spus el, precum și un „angajament de a nu construi o armă nucleară”, însă „în privința unui număr de chestiuni, va trebui să clarificăm lucrurile pe parcurs”. Se pare că „maestrul negocierilor” a fost păcălit la fel de rău ca președinții care l-au precedat.
De fapt, probabil că a fost păcălit chiar mai rău. Detaliile nu au ieșit încă la iveală – într-adevăr, după cum a declarat Benjamin Netanyahu într-o conferință de presă ieri, „încă nu știm care va fi acordul” – însă JD Vance a afirmat ieri pentru Fox News că regimul iranian ar putea beneficia de un uimitor fond de „reconstrucție” în valoare de 300 de miliarde de dolari.
Pentru a exprima această sumă în termeni iranieni: având în vedere că bugetul anual al Hezbollah provenit din fondurile Teheranului este de aproximativ un miliard de dolari, această sumă ar putea finanța gruparea-proxy libaneză până în anul 2326.
Și nu se oprește aici. Ieri, presa de stat a regimului a relatat că urma să fie percepută o taxă de tranzit în Strâmtoarea Hormuz, redenumită ulterior „taxă de mediu” (poate un omagiu adus Gretei Thunberg). Cererea a fost formulată în ultimul moment – o tactică iraniană clasică – și se pare că a fost acceptată de o administrație americană disperată să obțină un acord.
În realitate, Washingtonul este disperat de ceva vreme. Ieri am aflat că, în timpul războiului, Statele Unite au aprobat discret un acord secret între statele jihadiste Qatar și Iran, prin care miliarde de dolari au fost plătite Teheranului în schimbul garantării trecerii libere a navelor qatareze prin Strâmtoarea Hormuz.
Cu alte cuvinte, diavolul s-a ascuns întotdeauna în detalii. În timp ce Teheranul gândește la scară civilizațională, Occidentul gândește în termeni de cicluri electorale și victorii pe termen scurt; dacă nu fixezi în mod absolut fiecare detaliu, iranienii vor profita de tine.
Așa cum am susținut în repetate rânduri, avem de-a face cu fanatici religioși angajați fără ezitare în proiectul distrugerii noastre. Ei nu gândesc ca noi. Dar înțeleg foarte bine cum gândim noi.
Nu ar fi atât de grav dacă singura problemă ar fi nebunia de la Casa Albă. Înaintea summitului G7, Marea Britanie, Franța, Germania și Italia au declarat împreună că sunt pregătite să ridice sancțiunile împotriva Iranului imediat ce un acord va fi semnat. Nu înțeleg oare cum vor fi folosiți acești bani? În ce lume este aceasta o idee bună?
Între timp, António Guterres, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite, a condamnat loviturile israeliene asupra Beirutului, ignorând însă atacurile cu rachete și drone ale Hezbollah asupra civililor israelieni, care au făcut acele lovituri necesare.
Observați ce se întâmplă? De la Europa până la Washington, slăbiciunea, naivitatea, narcisismul, ideologia, lipsa de perspectivă și absența unui reper moral al liderilor noștri ne transformă într-o pastă modelabilă în mâinile Teheranului. În această partidă istorică de șah, Occidentul este încet și discret încercuit și depășit strategic.”
Sursa: The telegraph (Jake Wallis Simons, “JD Vance has just confirmed our worst fears about Trump’s Iran deal”)
