Reproducem aici interviul dat de prof. Jean Marc Daniel cu ocazia publicării cărții sale Nouvelles Leçons d’histoire économique. Dette, inflation, transition énergétique, travail (editura Odile Jacob, Paris, 2024):
« Le Point: În 2012, ați publicat „8 Lecții de istorie economică”. De ce lecții noi () doisprezece ani mai târziu?
Jean-Marc Daniel: Au avut loc câteva evoluții semnificative în ultimul deceniu, care meritau să fie abordate. Preocupările climatice și ecologice la nivel mondial nu au fost niciodată atât de intense. Dacă excludem religia și apocalipsele sale, omenirea probabil nu a simțit niciodată o astfel de impresie de sfârșit al lumii. Creșterea discursului despre suveranitatea economică, inclusiv apelurile la reindustrializare, este un alt marker puternic al ultimilor ani, și am considerat util să revin asupra acestui recul intelectual în fața globalizării. Un alt element este agravarea datoriei și situația finanțelor publice la nivel mondial.
Tocmai, datoria publică este primul subiect abordat în această carte. Poate un stat să se îndatoreze fără limite?
Unii politicieni și economiști susțin că cea mai bună metodă de a trata problema datoriei publice este să o ignori… Răscumpărarea de către banca centrală ar permite statului să se îndatoreze fără limite. Ei invocă exemplul Japoniei. Guvernul nipon prevede liniștit că va putea atinge un raport datorie/PIB de 600% în 2060. De ce nu, dar limita este în altă parte. Datoria publică este suma deficitelor acumulate, adică a cheltuielilor neacoperite de impozite. Întrebarea de bază este, așadar, de ce un stat își permite să cheltuie în mod durabil mai mult decât colectează.
Scrieți că creșterea economică este un „mod de gândire”. A pierdut Franța acest mod de gândire?
Această expresie este împrumutată de la Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1971. Creșterea economică se bazează pe inovație, pe o societate fundamentată pe concurență și pe o energie abundentă și ieftină. La aceste elemente se adaugă o viziune, curaj, un tineret numeros, ceea ce încurajează investițiile. În Franța, o țară îmbătrânită, acest mod de gândire s-a evaporat. Astfel, Franța are două opțiuni. Fie este capabilă să regăsească tinerețea prin politici nataliste sau imigrație. Fie caută să se asocieze cu o creștere economică din exterior. De exemplu, investind capital în Africa și India, unde se află tineretul. Japonia, de exemplu, trăiește din dividendele plătite de companiile pe care le deține în străinătate.
Dacă guvernul Michel Barnier ar trebui să rețină trei lecții, care vi se par prioritare?
Prima este să înceteze să creadă că consumul este singura modalitate de a alimenta creșterea. Aș îndemna guvernul Barnier să implementeze o veritabilă politică a economisirii, adică să favorizeze toate mecanismele care orientează aceste economii către companiile franceze, în special către cele care investesc în străinătate.
A doua lecție: Să convingă populația să accepte un efort în privința finanțelor publice. În cartea mea, recomand o reformă fiscală centrată pe prețul carbonului, deci o taxă pe carbon. Sunt conștient că această propunere este foarte nepopulară, dar prețul benzinei, de exemplu, nu este atât de ridicat. În 1970, salariul minim pe oră era de 3,30 franci, iar un litru de benzină costa 1,10 franci. În 2023, salariul minim pe oră era de 11,52 euro. Dacă prețul benzinei ar fi rămas același în raport cu salariul minim, ar trebui să fie de 3,84 euro. Suntem departe de cei 2 euro în jurul cărora s-a purtat dezbaterea politică!
Și a treia lecție?
Ultima, și cea mai importantă, este că trebuie să muncim mai mult. Creșterea economică este un mod de gândire, dar este și, mai presus de toate, muncă! Prelungirea carierelor, prin reforma pensiilor, este o modalitate bună de a crește volumul de muncă și de a extinde PIB-ul. Cred totuși că trebuie să mergem mai departe. Trebuie ridicate întrebări, deși impopulare: ar trebui să eliminăm anumite zile libere? Ar trebui să permitem companiilor să evite limita de 35 de ore? Munca este baza reflecției asupra bogăției. De altfel, Sfântul Pavel – discipolul lui Iisus, care nu poate fi acuzat de lipsă de caritate – spunea: „Dacă cineva nu vrea să muncească, să nu mănânce”.
Deconstruiți în această carte mai multe mituri economice. Unul dintre cele mai răspândite privește reducere timpului de muncă pentru a reduce șomajul.
Toate reformele care au vizat reducerea timpului de muncă pentru a scădea șomajul au eșuat! Dacă ar fi adevărat contrariul, Franța nu ar avea șomeri! De ce nu funcționează? Lucrătorii nu sunt interschimbabili. Nu pentru că reduceți durata de lucru a profesorilor veți găsi imediat personal pentru a completa efectivele. În ceea ce privește companiile, ele își vor subutiliza pur și simplu capitalul.
Merg mai departe: Această noțiune de timp de muncă devine depășită. Câmpurile de odinioară s-au golit, în timp ce uzinele se umpleau. Astăzi, uzinele se golesc, iar birourile se umplu. În curând, birourile se vor goli, iar apartamentele antreprenorilor independenți se vor înmulți.
Un alt mit, persistent, este blocarea prețurilor pentru a contracara inflația. Pe scurt: este o nebunie. Și totuși, acest principiu era în programul Noului Front Popular…
Rezultatul blocajelor sunt adesea dramatice. Istoria ne-o dovedește. Legea „maximumului general”, votată la 29 septembrie 1793 în plină revoluție franceză, a introdus blocarea prețurilor și salariilor. A stabilit un preț maxim pentru produsele de primă necesitate, variabil în funcție de departamente, și a plafonat salariile. Cu toate acestea, măsura a devenit foarte nepopulară și contraproductivă: magazinele s-au golit, oamenii cumpărau în masă, iar fermierii preferau să își ascundă recoltele decât să le vândă la prețuri reduse!
De ce lecțiile istoriei economice nu sunt suficient luate în considerare? Ați scris că liderii politici sunt „fascinați de un miraj”.
Jean-Marc Daniel: Traversăm o etapă pe care o numesc „renta imposturii”, adică abilitatea unora de a accede la putere răspândind neadevăruri. Clasa politică este sedusă de aceste minciuni atrăgătoare, care le permit să evite eforturile. Fiecare se prezintă mereu ca o victimă a unui eveniment economic sau altul, dar nimeni nu își asumă responsabilitatea! În plus, această clasă politică dă dovadă adesea de ignoranță. Să luăm exemplul lui Mathilde Panot, care, în ciuda diplomei sale de la Sciences Po, nu cunoștea istoria lui Léon Blum. Aceste „uitări”, fie ele intenționate sau nu, duc la repetarea evenimentelor din trecut, fără să realizăm că de multe ori acestea s-au încheiat prost.
În ce măsură incultura economică a francezilor cântărește în dezbaterea publică?
Incultura economică a permis apariția rentei imposturii și fascinația pentru miraj. O parte din francezi tind să creadă în iluziile vândute de politicieni, deoarece nu au cunoștințele economice necesare pentru a pune sub semnul întrebării propunerile acestora. Din acest motiv, ei aderă la cei care le confirmă ideile preconcepute: sentimentul inflaționist, impresia de creștere a impozitelor etc.
Există certitudini economice, dar este economia o știință exactă?
Este o întrebare importantă! În ciuda sarcasmelor pe care le inspiră prognozele economice deseori contrazise de realitate, și în ciuda criticilor ideologice împotriva economiei de piață, știința economică a dobândit niște baze solide. Cred că obiectivul unui economist ar trebui să fie similar cu cel al unui geolog. Nu poate prevedea toate cutremurele, dar trebuie să fie cel mai capabil să avertizeze și să evalueze riscurile cât mai bine. »
Sursa: Le Point
