Sunt demodate hărțile planimetrice care pun în centrul lor Oceanul Atlantic. Ele stau mărturie pentru europocentrismul derivat din istoria imperiilor coloniale (britanic, spaniol, francez, belgian, olandez, italian, german). Europa a fost centrul Lumii Vechi pentru multă vreme, iar expedițiile din Oceanul Atlantic fuseseră baza de pornire a descoperirilor geografice și a marilor afaceri care au contribuit la prosperitatea Occidentului. De cîteva decenii, mai precis după prăbușirea regimurilor comuniste de tip sovietic, asistăm la fenomenul mutării Centrului Lumii în Pacific.
Din păcate, secolul XXI nu va fi un ”secol pacific”, ci ”secolul Pacificului”, adică al Oceanului cu acest nume. Acolo se întîlnesc și/sau intră în conflict de interese cele trei mari puteri economice ale lumii – SUA, China, Japonia. Iar în același areal acționează cîteva dintre statele din categoria ”rising powers.” Mutarea centrului lumii este de multă vreme preocuparea planificatorilor strategici. Este un fenomen tot mai vizibil, pe care conflictele din ultimele două decenii nu au reușit să-l încetinească. Nici atacurile din 9/11, urmate de invadarea Afganistanului, Irakului (reușite rapide ale politicii externe americane de regime change, urmate de catastrofe ale eforturilor de nation building) și războiul mondial împotriva terorismului (care nu a încetat, deci încă nu avem un verdict), nici invadarea Ucrainei de către Rusia, nu vor reuși să amîne acest fenomen inevitabil.
Sunt cîteva dimensiuni ale acestei translații geopolitice demne de atenția celor preocupați de ceea ce se petrece la nivelul planetei și nu doar în partea noastră de lume. În acest text voi semnala doar unele.
Fiind singura supraputere cu interese strategice la nivel mondial și cu mai mult de o mie de baze militare (inclusiv de intelligence) pe întreaga planetă, SUA nu va abandona nici Orientul Mijlociu-Nordul Africii, nici Europa, și nici măcar Asia Centrală. Una dintre dovezi este extinderea recentă a NATO. Sunt însă tot mai multe semne privind creșterea ponderii centrelor de afaceri, comerț, investiții, militare, de intelligence, în zona Asia-Pacific. Actualul președinte Joe Biden este un continuator al operei de construcție geopolitică începută de Barack Obama. Acesta din urmă a fost singurul președinte american născut în zona centrală a Pacificului (în Hawaii). Vreme de opt ani, el a lucrat la proiectul geopolitic (economic și militar) menit să asigure ”the containment of China”, Trans-Pacific-Partnership (TPP).
După 19 runde de negocieri, în octombrie 2015, nu mai puțin de 12 state riverane pacifice au căzut de acord asupra celui mai mare acord de comerț liber din istorie (bazat pe principiile wilsoniene de free trade) (Australia, Brunei, Canada, Chile, Japan, Malaezia, Mexic, Noua Zealandă, Peru, Singapore, Statele Unite ale Americii, Vietnam). Alte state s-au arătat extrem de interesate de TPP: Taiwan, Filipine, Laos, Columbia, Indonezia, Cambodgia și India (cîteva dintre cele mai populate state ale lumii). Anumiți gînditori strategici au simțit nevoia să denumească zona Indo-Pacific. În ciuda opoziției inițiale a Chinei, aceasta a încercat să devină membră TPP. Tratatul a fost semnat în februarie 2016, dar nu a fost ratificat. Imediat după instalarea lui Donald Trump la Casa Albă, el a retras SUA din TPP, pe 23 ianuarie 2017; pe 1 iunie 2017, el retrăgea SUA din istoricele Acorduri de la Paris privind schimbările climatice. Precum în dialectica hegeliană, asistăm la negarea negației. După alegerile din 2020, Casa Albă a contracarat măsurile prin care SUA se retrăgea în mod benevol și ciudat din poziția de lider mondial, inclusiv în ceea ce privește inițiativele de mai sus.
După alegerea lui Biden ca președinte, au fost întărite vechi construcții strategice și au fost inițiate unele noi. În septembrie 2021, au fost puse bazele acordului strategic trilateral AUKUS (Australia + United Kingdom + United States), care include cooperarea privind dezvoltarea celor mai avansate tehnologii (cutting-edge technologies) civile și militare (cyber mechanisms, quantum technologies, undersea capabilities, artificial intelligence, electronic warfare, hypersonic and counter-hypersonic missiles). Acordul completează la cel mai înalt nivel militar ”Marea Înțelegere” pe chestiuni de intelligence (mai precis SIGINT, signal intelligence) dintre cele trei puteri, plus Noua Zeealandă și Canada, cunoscut sub denumirea de ”Five Eyes”. De curînd, la San Diego, în California, Biden s-a întîlnit cu premierul britanic Rishi Sunak și cu premierul australian Anthony Albanese, pentru a finaliza înțelegerile privind înzestrarea marinei australiene cu submarine de propulsie nucleară (un contract care va costa Australia $9 miliarde în următorii patru ani și $386 miliarde pînă în 2050). Am insistat asupra acestui acord strategic și asupra dimensiunilor sale financiare pentru că în precedenții 15 ani s-a scris enorm despre faptul că Australia intrase într-o relație de dependență tot mai ridicată față de China, ceea ce acum se va schimba radical. SUA a fost invitată în anii din urmă de către Australia să deschidă noi baze militare pe teritoriul său.
Contracararea Chinei pe plan economic, militar, strategic, precum și în materie de intelligence, s-a făcut în ultimii cîțiva ani prin revitalizarea inițiativei cunoscută sub prescurtarea QUAD (Quadrilateral Security Dialogue) între SUA, Japonia, India și Australia. La un moment dat, Australia se retrăsese, dar în anii din urmă exercițiile militare comune ale celor patru state, în particular exercițiile navale, s-au intensificat, mai ales în contextul agresiunii Rusiei în Ucraina și al intensificării exercițiilor militare ale Chinei în jurul Taiwanului[1]. În jurul QUAD gravitează acum și alte state (Coreea de Sud, Vietnam, Noua Zeelandă). În contraparte, nu trebuie uitat faptul că Rusia rămîne un stat riveran la Oceanul Pacific, iar exercițile militare comune făcute cu China au continuat chiar și în timpul noului război din Europa. La rîndul său, nici China nu stă degeaba: pe modelul instituțional american, își construiește propriile organizații internaționale multilaterale.
Mizele sunt extrem de ridicate în zona Indo-Pacific, iar în ultimele luni anumiți jucători strategici au dat semnale contradictorii. La reuniunile celor mai puternice state industriale democratice (grupul G7[2]) a fost consens de cînd Rusia a pornit războiul. Nu același lucru se petrece în organizația G20[3]. Marea reuniune anuală, la nivel de șef de state, va fi organizată în septembrie 2023 în India, la New Delhi, sub patronajul primului ministru indian Narendra Modi. La reuniunea pregătitoare din martie 2023, desfășurată la nivelul miniștrilor de externe, Antony Blinken nu a reușit să obțină consensul în condamnarea Rusiei pentru invadarea Ucrainei. În ultima perioadă, la fel precum China, India și-a intensificat schimburile comerciale și tranzacțiile cu armament făcute cu Rusia.
Mai sunt și alte dimensiuni care merită atenția și analiza noastră. Voi reveni asupra lor în niște texte viitoare. În loc de încheiere, trebuie semnalat că dincolo de mutațiile la nivel geopolitic privind ”buricul pămîntului” asistăm la o versiune actualizată a confruntării dintre două concepții asupra ordinii mondiale, una bazată pe sferele de influență (balance of power 2.0.), iar cealaltă pe consensul între state (collective security 3.0.). Pentru impunerea oricăreia dintre ele este necesară forța.
NOTE:
[1] Vizita făcută în Taiwan de către Nancy Pelosi, Speaker of the United States House of Representative, al treilea om din stat (august 2022), a fost o confirmare a angajamentului strategic american în cazul unei agresiuni din partea Chinei. Manevrele militare agresive făcute de China în acea perioadă au arătat gradul de nemulțumire al conducerii comuniste față de politica externă americană.
[2] Din G7 fac parte SUA, Marea Britanie, Japonia, Germania, Franța, Canada, Italia. După invadarea Crimeei de către Rusia, Barack Obama, cu ajutorul lui Hillary Clinton, care pe vremea aceea era Secretary of State, a forțat în 2014 excluderea Rusiei din G8. O parte dintre motivațiile lui Vladimir Putin pentru amestecul în alegerile prezidențiale din 2016, împotriva lui Hillary Clinton și în favoarea lui Donald Trump, a fost payback.
[3] G20 a fost inițial organizația miniștrilor de finanțe și guvernatorilor băncilor centrale din cele mai puternice 19 economii ale lumii, înființată în 1999, din care fac parte (în ordine alfabetică) Arabia Saudită, Argentina, Australia, Brazilia, Canada, China, Coreea de Sud, Franța, Germania, India, Indonezia, Italia, Japonia, Marea Britanie (UK), Mexic, Rusia, Turcia, United States of America, plus Uniunea Europeană. UE este reprezentată de Comisia Europeană și Banca Central Europeană. Între invitații permanenți se regăsesc Organizația Națiunilor Unite, Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional și alte organizații sau state. După marea criză economică și financiară declanșată din 2007-2008, președintele american George W. Bush (Jr.) a propus ridicarea nivelului reprezentării la nivelul șefilor de stat, iar prima reuniune s-a desfășurat în 2008 la Washington, D.C. De atunci încoace, reuniunile la nivelul șefilor de stat sunt organizate prin rotație în statele membre. În 2013, țara organizatoare a fost Rusia. În 2023, țara organizatoare este India. După ce inițial G20 s-a ocupat de economia lumii, de-a lungul anilor între marile probleme discutate (și la care se caută soluții) s-au numărat schimbările climatice, combaterea sărăciei, pandemia coronavirusului și chiar anticiparea unor provocări viitoare.
