Realitate sigură a vieții lui Isus, eliberarea posedaților din Gherasa pare o legendă pioasă chiar și pentru unii creștini, care nu-și pierd timpul – cred ei – cu lucruri vrednice de „obscurantismul” Evului Mediu. Risipirea credinței în secolul consumerismului, dar și neîncrederea în gesturile lui Hristos ascund, sub pretextul diversității, un mesaj la fel de problematic ca și acela al zeflemelei publice față de sensibilitatea creștină. Deși deriziunea principiilor pe care s-a clădit civilizația europeană e susținută în numele libertății, nu toată lumea se bucură de dreptul de a nu fi discriminat! Recent, cu ocazia inaugurării Olimpiadei, am resimțit iarăși acest lucru.
Răutatea lumii există și, la un moment dat, ea l-a condus pe Fiul lui Dumnezeu spre drama Vinerii Mari. Prin urmare, exorcizările făcute de Isus nu pot fi luate drept tehnici narative destinate naivilor. Nu se îndoiește nimeni de slăbiciunea omenească și nici de răutatea și complicitățile noastre în fața provocărilor ei. În universul biblic „a nu fi ales bine” i-a făcut pe primii oameni să piardă startul în fața răului. Întruparea și pătimirea lui Hristos se vor datora, mai apoi, acestei desprinderi a ființei umane de planul și voința Cerului. Greșita folosire a libertății a stricat, de la început, armonia vieții.
În Evanghelii dorința lui Isus de a veni în întâmpinarea celor sărmani sau suferinzi nu lasă niciodată spațiu maimuțărelii și disprețului față de convertire. Mesajul compasiunii sale are accente foarte clare: „Schimbați-vă viața, fiindcă s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). În universul credinței existența omului presupune, așadar, reconsiderare și schimbare a gândirii. Mesajul lui Isus cheamă existența creștină la o luptă împotriva cultului închinat propriului eu și a satisfacerii interesului personal. De aceea, paradisul descris de Isus nu e o realitate pământeană îmbunătățită, iar accesul la el nu se datorează, sub pretextul toleranței, acceptării tuturor meschinăriilor.
Estomparea frontierei dintre ceea ce se cade și ceea ce nu se cade, precum și slăbirea gustuluipentru bătălia spirituală – în chiar sânul comunității creștine – exprimă riscul întâlnirii cu răul concret. Aici poate să piardă cu adevărat spiritul propus de Isus. A nu mai simți nevoia împăcării cu Dumnezeu – „un botez spre iertarea păcatelor”, spune Crezul niceano-constantinopolitan – și a răscumpărării din păcat, folosirea unui vocabular la modă doar pentru a-i asigura pe păcătoși că, în impenitența lor, ar fi niște ființe excepționale înseamnă a ignora o parte esențială din mesajul lui Isus. Dezorientați și temători să nu pierdem „clientela” din biserici, continuăm să credem că lucrurile ar fi la mâna noastră. Preocupați de popularitate, prevalându-ne de subterfugii ca să captăm atenția lumii, avem pretenția că am fi și de bună credință. Risipim astfel esența mesajului de iubire al lui Isus. Minimalizându-i exigențele, îi restrângem eficiența și pierdem temeiul harului în bătălia cu răul, har care se răsfrânge asupra lucidității, ascezei și inspirației Învierii.
Când nu mai recunoaștem energia inclinației spre rău a membrilor săi și nici riscurile și gravitatea chemării Evangheliei – „Împărăția se ia prin luptă stăruitoare și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) –, Biserica începe să fie percepută ca o asociație nostalgică, una printre altele. Dacă nevoia de Dumnezeu nu ar fi continuat să se decanteze pe fondul bătăliei cu ceea ce deturnează de la învățătura lui, viața creștinilor ar fi rămas, de-a lungul istoriei, închisă în cadrul unei antreprize publice bizare – veșnic în pericol să dea faliment, dar care, cu toate neajunsurile, merge înainte. Dacă timiditățile și văicăreala creștinilor în fața indiferentismului religios par excesive, adevărul din Evanghelii pare și el o informație ușor de falsificat. Or conținutul mesajului religios nu poate fi anulat de viziunea secular-libertină îndreptată, printr-o lungă tradiție, împotriva Bisericii, atâta timp cât cei care se socotesc credincioși admit că viața nu se termină aici și că, orice ar fi, fidelitatea rămâne o virtute.
Adeseori, în practicarea credinței se descoperă o realitate esențială: nu trebuie uitat că Răul are temerile sale. Perspectiva „jugului bun și a poverii ușoare [a lui Isus]” (Matei 11, 30), refuzul edulcorării secularizate în trăirea Evangheliei, entuziasmul mărturiei (= martiriu) cotidiene – care, nefiind rezultatul unui cantonament sportiv, este har – toate acestea îi strică Răului planurile. Lupta cu puterile malefice nu e, prin urmare, un capriciu medieval, ci o realitate definitorie pentru ființa umană trezită de credință. Marcând distanța față de Rău, singură în stare să desăvârșească istoria și să semene în inimi împietrite nevoia convertirii, credința are puterea de a transfigura viața. Trăind cuvintele și urmând pașii Celui pe care ni-l împărtășește Evanghelia, cu încredere „metafizică”, dar și cu riscul suferinței și al morții – unde nu suntem niciodată singuri –, putem fi martori și beneficiari ai unui alt fel de istorie.
Articol publicat inițial de contributors.ro
