« Republica Islamică Iran s-a născut în 1979 într-un climat de mare incertitudine. Puțini erau atunci cei care credeau că o revoluție ar putea răsturna un șah susținut de Occident, de NATO și de o armată puternică, mai ales într-o perioadă – anii 1970 – în care Teheranul reușise de asemenea să ajungă la o formă de destindere cu Uniunea Sovietică.
Totuși, șahul a fost într-adevăr răsturnat, iar un regim islamic a fost instaurat. Încă din primele zile, acesta s-a confruntat cu ostilitatea forțelor politice rivale, cu asasinate politice, tulburări etnice și religioase, lupte interne pentru putere, precum și cu războiul cu Irakul (1980–1988).
În deceniile care au urmat, Iranul a fost antrenat într-o spirală de tulburări: mișcarea studențească de la sfârșitul anilor 1990, „mișcarea verde” din 2009 și valuri repetate de manifestații care denunțau situația economică de-a lungul anilor 2010, până la începutul anilor 2020.
Apoi, în iunie 2025, Iranul s-a aflat pentru scurt timp în conflict cu Israelul și Statele Unite. După acest război, mulți considerau că Republica Islamică tocmai depășise cea mai grea încercare a sa, Israelul lovind în special cele mai înalte niveluri ale statului. Dar revenirea la calm nu pare să fie pentru 2026. Anul a debutat cu un nou val de proteste în întreaga țară.
Contestație deschis revoluționară
De data aceasta însă, situația este diferită. Această contestare nu poate fi subestimată și nici privită prin aceeași prismă ca mișcările anterioare. Contextul politic, economic și regional s-a schimbat radical, la fel și natura amenințării cu care se confruntă statul iranian.
Republica Islamică este astăzi slăbită atât pe plan intern, cât și extern și nu mai beneficiază de aceeași legitimitate în ochii opiniei publice. În primii ani de după revoluție, în pofida amenințărilor externe, ayatollahul Khomeini (1902–1989) rămânea o figură carismatică și apreciată. Iar dacă, odată cu „mișcarea verde” din 2009, Iranul se confrunta cu tulburări interne grave, el se impusese totuși ca o putere regională. „Axa sa a rezistenței” se întindea de la Bagdad la Damasc, incluzând Beirutul și, mai târziu, Sanaa. Astăzi, niciunul dintre aceste avantaje nu mai există.
De la 7 octombrie, rețelele Iranului s-au erodat considerabil. Loviturile din iunie 2025 asupra infrastructurilor nucleare iraniene au pus capăt activităților de îmbogățire și au perturbat grav programul său balistic.
Pe plan intern, contestarea este acum deschis revoluționară. Statul reacționează recurgând la forțe letale și impunând un blackout aproape total al comunicațiilor. Unele relatări care indică pierderi masive de vieți omenești i-au determinat deja pe unii guvernanți străini să-și reevalueze poziția. Printre ei, Statele Unite par să dorească o implicare mai profundă.
O lovitură decisivă, poate chiar fatală
Donald Trump a avertizat în repetate rânduri Teheranul, declarând că continuarea violențelor va avea consecințe grave. Apoi a amenințat că va impune taxe vamale suplimentare de 25% oricărei țări care face comerț cu Iranul. La 12 și 13 ianuarie, el li s-a adresat direct iranienilor, îndemnându-i să reziste și făcându-le cunoscut că „ajutorul e pe drum”.
Pentru prima dată după mulți ani, Washingtonul ia în mod deschis în considerare posibilitatea unei implicări directe în criza internă care zguduie Iranul.
Casa Albă pare să creadă că Republica Islamică este atât de slăbită încât o intervenție americană i-ar putea da o lovitură decisivă, poate chiar fatală. Numai că un asemenea calcul este riscant. Orice intervenție militară ar avea, într-adevăr, repercusiuni imprevizibile asupra traiectoriei viitoare a Iranului și asupra stabilității regiunii.
O lovitură simbolică sau limitată nu ar garanta în niciun caz o reacție moderată din partea Iranului. Teheranul ar putea alege escaladarea, în special luând Israelul ca țintă, ceea ce ar atrage aproape sigur Statele Unite într-un conflict mai amplu. Într-un asemenea scenariu, Washingtonul ar putea fi tentat să lanseze o operațiune militară, dar nu ar controla nici amploarea, nici deznodământul acesteia.
Haosul
În iunie 2025, conflictul a rămas relativ limitat: infrastructurile energetice din Golful Persic au fost cruțate, iar milițiile regionale ale Iranului au jucat doar un rol moderat. De această dată, Republica Islamică ar putea să nu dea dovadă de o asemenea reținere. O lovitură americană astăzi nu ar fi percepută la Teheran ca un simplu atac asupra capacităților sale de proiecție militară în exterior, ci ca o amenințare directă la adresa regimului. Iar dacă ar fi nevoit să lupte pentru propria supraviețuire, acesta ar încerca să semene haosul cât mai mult posibil în regiune, în speranța de a crește costul militar al intervenției și de a câștiga timp.
Însă escaladarea ar fi, de asemenea, contrară intereselor Iranului. Dezechilibrul de forțe dintre Iran, Poe de o parte, și Statele Unite și Israel pe de altă parte, rămâne covârșitor. Am putea presupune că, dacă confruntarea este inevitabilă, o lovitură decisivă de la bun început, care să vizeze conducerea, structurile de comandă și aparatul de securitate, ar putea duce la prăbușirea regimului mai rapid decât o presiune progresivă. Dar, chiar dacă o asemenea strategie ar da roade, „ziua de după” ar rămâne extrem de problematică.
Iranul nu dispune pe teritoriul său de o opoziție unificată și organizată capabilă să gestioneze o tranziție politică. Cea mai mare parte a opoziției se află în străinătate, divizată de clivaje ideologice și identitare. Reza Pahlavi (fiul ultimului șah al Iranului) s-a impus ca figură de prim-plan, dar încă întâmpină dificultăți în a coaliza facțiunile republicane și minoritățile etnice. În absența unei organizări interne și a unei unități externe, un vid de putere este o posibilitate foarte reală.
Configurația etnică complexă a Iranului amplifică și mai mult riscul. Populațiile azere, kurde și baluce sunt transfrontaliere, formând astfel coridoare prin care instabilitatea s-ar putea extinde către statele vecine. O dizolvare a puterii centrale ar putea antrena o fragmentare, o mobilizare armată și propagarea tulburărilor la scară regională.
Risc de război civil
Prăbușirea aparatului de securitate iranian ar putea, de asemenea, să-i încurajeze pe contestatari să preia controlul bazelor și al armelor acestora, accentuând astfel riscul unui război civil. Asemenea evoluții ar avea consecințe politice majore pentru Statele Unite, ale căror lideri ar fi considerați responsabili pentru violențele ce ar urma unei intervenții, și ar putea amenința însăși existența Iranului ca stat-națiune.
În cele din urmă, totul se reduce la o dilemă simplă. Republica Islamică este astăzi mai aproape ca niciodată de o prăbușire, ceea ce oferă fără îndoială o oportunitate de acțiune atât adversarilor săi externi, cât și opoziției interne. Întrebarea nu este atât dacă o asemenea posibilitate există, ci ce cost sunt dispuși să plătească cei care vor să o valorifice.
Deocamdată, Statele Unite se află încă în faza de evaluare a situației. Dar această etapă nu va dura la nesfârșit. Există un prag dincolo de care manifestanții iranieni nu vor mai tolera represiunea, violența și izolarea, înainte ca epuizarea să le frângă elanul. Când va veni acea zi, atât Washingtonul, cât și opoziția iraniană riscă să vadă închizându-se o fereastră strategică de oportunitate.
Prin urmare, timpul este astăzi variabila principală. Oricât de reală ar fi, fereastra de oportunitate este îngustă. Iar, în curând, perioada de reflecție va conduce inevitabil la o luare de decizie. »
Arman Mahmoudian
(Universitatea din Florida de Sud, cercetător la Global and National Security Institute)
Sursa: LeMonde.fr
